Alexandru Vlahuţă

34 de ani. Înalt, puţin adus de spate; singurul dintre literaţii noştri care are în adevăr «un cap de artist». Natura i-a dat cu amândouă mâinile toate talentele cari pot împodobi viaţa unui om. Delavrancea putea fi pictor mare, muzicant mare, cum e scriitor şi orator mare. Temperament aprins, inimă largă, de o sensibilitate aproape maladivă, suflet generos şi entuziast, întotdeauna mi-a făcut impresia unui erou pe care nimic n-ar putea să-l îngenunche.

Are un cult, o adevărată evlavie, pentru popor, şi nimeni n-a înţeles mai bine ca el sufletul şi adâncimea cântecelor şi legendelor bătrâneşti. În toate articolele lui politice se recunoaşte de la primele rânduri ştampila artistului, tăietura de frază a literatului cult, stăpân pe gândul şi cuvântul lui. De la cea mai fină ironie, până la cea mai violentă francheţă de expresii. Delavrancea îşi plimbă degetele pe claviatura limbii cu o agilitate de adevărat maestru. Stilul lui e variat, impetuos şi încărcat de imagini ca însăşi viaţa noastră, pe care Delavrancea a ştiut s-o observe şi s-o zugrăvească cu o neîntrecută putere de sugestie în frumoasele şi nepieritoarele lui opere (...).

Ridicat de jos, din gloata vânjoasă a muncii şi-a îndurării tăcute, de care nici măcar o generaţie de surtucari nu-l desparte, crescut în nevoi, lipsit adesea până şi de jocurile şi de bucuriile obişnuite ale copilăriei. Delavrancea e firea cea mai aleasă şi mai aristocratică ce se poate închipui. Un aristocrat, în înţelesul bun, larg şi simpatic al cuvântului. În gesturile lui, în trancheţa lui, în gândire, în vorbă, ca şi-n viaţă, e o distincţie nobilă - de o fermecătoare nobleţă. Ai zice că retrăieşte în el cel mai rafinat suflet atenian din zilele lui Pericles. Artist în tot ce face. Cu adevărat natură ritmică.