George Călinescu

Citate de George Călinescu, de la Wikicitat

George Călinescu (n. 14 iunie 1899, Bucureşti — d. 12 martie 1965) a fost un critic, istoric literar, scriitor, publicist, academician român, personalitate enciclopedică a culturii şi literaturii române, de orientare după unii critici clasicizantă, după alţii doar italienizantă, sau umanistă.

Cuprins 1 Din "Enigma Otiliei" 2 Despre Ion Luca Caragiale 3 Despre Barbu Ştefănescu Delavrancea 4 Despre George Coşbuc 5 Despre Octavian Goga 6 Despre Perpessicius 7 Despre Pompiliu Constantinescu

[modifică] Din "Enigma Otiliei"

• Un om simplu nu are stimă decât pentru bunurile materiale,pentru autorităţile de toate zilele.

[modifică] Despre Ion Luca Caragiale

Caragiale este după Delavrancea scriitorul cel mai zolist, naturalistul nostru prin excelenţă. (...) E cu putinţă oare o nuvelă mai pozitivistă decât «O făclie de Paşti» I s-a zis des nuvelă psihologică, deşi ea este mai mult fiziologică, etnologică, în sfârşit dintr-un câmp de relaţii ce depăşesc cu mult conştiinţa. (...)

Caragiale este, după Anton Pann şi N. Filimon, un mare promotor al balcanismului în sens larg, al unui spirit la punctul longitudinal real ocupat pe continent. Balcanismul lui începe cu un etnicism provincial bizuit pe specificul muntean şi, încă mai exact, bucureştean. Eroul reprezentativ este Mitică. (...)

Este la Caragiale un umor inefabil ca şi lirismul eminescian, independent de orice observaţie ori critică, constând în «caragialism» adică într-o manieră proprie de a vorbi. Teatrul operei italiene o are asupra publicului. Spectatorul ia fraza, vrăjit, din gura actorului şi o continuă singur. Când Pristanda vorbeşte de remuneraţia lui după buget, simţi nevoia de a striga din stal: «mică, sărut mâna, coane Fănică», într-atât aceste replici, sentinţe, trăiesc singure cu o pură viaţă verbală. Ele zugrăvesc misterios sufletul nostru volubil şi ne reprezintă inanalizabil, deşteptând simţul estetic nu prin curiozitate, la prima lectură, ci prin imposibilitatea de a le mai înlătura din conştiinţă după ce ne-am familiarizat cu ele.

Este obişnuit a se afirma azi că printre toţi eroii din O scrisoare pierdută singur Cetăţeanul turmentat are o moralitate fiindcă înmânează scrisoarea «andrisantului». Dar se interpretează fals. Cetăţeanul aduce epistola, chiar când nu mai este factor poştal, dintr-un tic profesional. Dimpotrivă, el face una din cele mai grave erori etice în materie poştală: interceptează scrisoarea, citind-o sub un felinar şi o prezintă destinatarului numai după ce a luat cunoştiinţă de conţinut. Cetăţeanul simbolizează poporul. Deşi Caragiale a avut în vedere pe interpretul rolului când a atribuit Cetăţeanului starea permanentă de turmentare, noi suntem îndreptăţiţi să desprindem planul fictiv de orice contingenţă istorică. Cetăţeanul este turmentat fiindcă poporul este astfel în concepţia autorului. Turmentat vrea să zică delirant, în veşnică excitaţie iraţională, mistic. Cetăţeanul turmentat este un mistic. Caracteristică vieţii mistice este supunerea, fără probleme logice, la o autoritate străină, la o dogmă. Pentru Cetăţeanul turmentat, zeul sublim în absurditatea lui e guvernul. De la el aşteaptă, cu vădită voluptate de a se supune, mesaje pentru cine să voteze. Toţi eroii din O scrisoare pierdută au acest cult al guvernului, totuşi într-un anume moment apar ca protestanţi, propunând lupta «contra guvernului». Cu toate acestea nici unul din aceşti trei nu se pun sub flamura neagră a lui Lucifer, nu tăgăduiesc dogma, de vreme e aşteaptă cu nerăbdare telegrama de la Bucureşti. Ei au doar o mică veleitate exegetică, protestantă, în cuprinsul religiei. Însă faţă de încercările de Reformă ale celor trei, Cetăţeanul turmentat este un catolic fervent, «mai catolic decât Papa», cum se obişnuieşte a se spune în această epocă, ştiut fiind că papi ca Leon X arătau o simpatie neacoperită pentru păgânitate. Când Caragiale strigă «vom lupta contra guvernului», Cetăţeanul turmentat, «târât de curent» (fiindcă esenţa lui sufletească este devoţiunea), va striga o clipă «Da! vom lupta contra ...», apoi deodată îşi dă seama de blasfemie şi vine cu un punct de vedere rigid de Contra-Reformă: «Eu nu lupt contra guvernului».

În tehnica misticismului intră cultul pentru simboluri, fie vii (sfinţi, prelaţi), fie iconografice. Punctul moral cel mai ridicat al catolicismului medieval este acolo unde se conferă femeii favoarea de a simboliza autoritatea divină. A transcende viziunea venerică a femeii şi a deplasa erotica în zonă spirituală, aceasta este opera misticilor. Cetăţeanul turmentat este capabil de un asemenea cult şi în sensul acesta trebuie interpretat memorabilul său strigăt: «În sănătatea coanii Joiţichii! că e damă bună!». Înnobilând expresia prin latinizare, coana Joiţica este deci o «domina bona».

[modifică] Despre Barbu Ştefănescu Delavrancea

„Hagi-Tudose nu e zgârcitul clasic. Harpagon avea pudoare şi simţ al confortului, Tudose e un curat nebun. Avariţia lui e demonică şi fantazia lui economică absurdă. El se privează de hrană şi vrea să taie coada cotoiului ca să scurteze timpul deschiderii uşii. (...) Zgârcenia lui e delirantă, împinsă până la pierderea instinctului de conservare.

Avem de-a face evident cu un basm în decoruri bogate, dominat de turlele unei minuscule biserici de mahala, urieşite însă în imaginaţia enoriaşilor. Pe lângă zidurile feericei (în iluzie) biserici cu zugrăveli «roşii, albastre, galbene şi negre» se mişcă nişte bătrâni fantastici, făcând semne inverosimile cu o hilaritate fabuloasă. (...) Viţiul hangiu e desfăcut cu totul de individualitate, redus la o caricatură simbolică şi aşa cum Setilă şi Flămânzilă sunt întruparea unor goale funcţiuni, Tudose reprezintă, mitologic, setea de agonisire.

De obicei basmele lui Delavrancea sunt teroriste şi delirante, la modul înfocat. Dar e cultivat şi idilicul. Inocenţa oamenilor din Bunicul, Bunica e alimentată cu vibraţii retorice surdinizate, iar fericirea apare ca euforie. Totul e văzut extatic ca de un ochi excitat de opiu“.

„Din toată activitatea dramatică a lui Delavrancea nu s-a putut menţine la suprafaţă decât «trilogia». Deşi într-un fond fabulos şi poetic, Apus de soare trăieşte mai ales prin realitatea tipologică a eroului principal. S-a zis, şi pe drept cuvânt, că această dramă desfăşoară conflictul dintre o mare energie ce nu vrea să piară şi moarte. Însă interesul depăşeşte simpla originalitate a subiectului şi atinge valoarea unei creaţiuni de întindere universală. În Ştefan cel Mare este exemplificată cu un rar noroc psihologia autocratului, a tatălui de familie absolut şi în sfârşit a bătrânului. Cu toate deosebirile de aspect exterior o mare asemănare se poate observa între Ştefan şi Taras Bulba. Ca tată, ca Domn, ca bătrân. Ştefan a atins limita de sus a autorităţii, zdrobind orice independenţă, devenind obiect de cult. Şu,ea îi zice «slăvitul», «sfântul», «Împăratul» şi tremură numai la ideea ivirii lui. Vreo împotrivire din partea boierimii, nici nu se poate gândi, iar conjuraţia a trei boieri cari vor să aducă pe Ştefăniţă pe scaun nici nu e împotriva lui Ştefan pe care-l cred mort, ori agonic, ci a testamentului său. E de ajuns ca Ştefan să apară şi vinovatul se prăbuşeşte de spaimă. Voinţa Domnului e abuzivă, egoistă, împinsă peste limitele morţii şi nu atât cu moartea luptă Ştefan, cât cu ideea că cineva ar fi în stare să strice aşezămintele sale. El priveşte ţara cu acelaşi sentiment absolut de autoritate cu care, om de tip arhaic, îşi întreţine femeia şi copiii. Îngenunchează înaintea lui Bogdan transmiţându-i puterile; şi cu toate acestea nu abdică până la sfârşit la nici una din prerogativele sale. Nu moartea propriu-zis îl înspăimântă pe Domn, cât gândul încetării puterii, pe care caută a şi-o prelungi prin dispoziţii testamentare“.

[modifică] Despre George Coşbuc

„Prin G. Coşbuc (1866 - 1918) din Hordou, lângă Năsăud, trecând peste ceea ce în copioasa lui producţie e simplă comandă literară, banalizată prin şcoală, se instaurează un romantism al idilicului rural, mai bine zis tribal, exprimat printr-un lirism obiectiv, reprezentabil, hieratică elementară a instinctelor. Poeziile sale, fără colori deosebite, încântă prin spectaculosul folcloric şi sunt un fenomen literar tulburător prin bătrâneţea ghicită, ca şi vestigiile celtice, vrednic corespondent al ţărăncilor cu buciume şi căluşarilor cu zurgălăi. Monologul domină.

Celebrele balade Nunta Zamfirei şi Moartea lui Fulger sunt numai superficial epice. Ele corespund, cu o tehnică nouă, poemelor Călin şi Strigoii ale lui Eminescu, fiind adică reprezentări ale nunţii şi înmormântării, a două ceremonii capitale în societatea umană. Coşbuc are filosofia lui, care este renunţarea la orice filosofie dialectică, supunerea împreună cu poporul la datinele ce simbolizează impenetrabilitatea misterului. Este o gândire sănătoasă pe care poetul are tactul de a n-o desfăşura discursiv şi de a o înscena în ritualul celor două evenimente, adoptând şi-ntr-o baladă şi-ntr-alta atmosfera fabuloasă, ca şi la Eminescu, ca spre a sugera universalitatea fenomenelor. Ţinuta grupurilor totuşi, vorbirea lor, e ţărănească. În legănarea mulţimilor, în trecerea mecanică de la o atitudine la alta, de la deznădejdea cu bocete la plânsul înfundat şi comuna resemnare, în toată această demonstraţie de ceasornic arhaic care merge inexorabil, exterior şi interior, stă vraja acestor poeme al căror ultim sens liric este: inutilitatea reacţiunilor personale în faţa reacţiei lumii. Strofele ingenioase, frazele apăsate şi sentenţioase slujesc admirabil scopului.

Coşbuc este nu numai un desăvârşit tehnician, dar nu rareori şi un poet mare, profund original, un vizionar, cu accent ardelean evident, al mişcărilor sufleteşti sempiterne.“

[modifică] Despre Octavian Goga

„Tonul profetic, mesianismul, acestea izbesc de la început în poezia răşinăreanului Octavian Goga (1881 - 1938). Poetul înalţă «cântarea pătimirii noastre» şi cade în genunchi în faţa lui Dumnezeu. Ideea politică e absorbită într-un text obscur de oracol cutremurător:

«Din casa voastră, unde-n umbră

Plâng doinele şi râde hora,
Va străluci odată vremii
Norocul nostru-al tuturora ...

Ci-n pacea obidirii voastre,
Ca-ntr-un întins adânc de mare,
Trăieşte-nfricoşatul vifor

Al vremilor răzbunătoare ...»

Poetul e dreptvestitorul apostol «al unei vremi ce va să vie», care se prosternă în faţa pădurii divine şi, ca un predicator în catacombe, împărtăşeşte norodului strâns în munţi taina trecutului său împărătesc. Misterioasa religie îşi are hagiologia ei. Sfântul cel mare, Arhanghelul, e Ştefan cel Bătrân:

«Acolo dormi şi tu, arhanghel bătrân,

Tu Ştefane sfânt Voievoade,
Ce-ai scris strălucirea norodului tău
Cu sânge duşman de noroade.

De sfânta ta dreaptă, de spada ta sfântă,
Spun toate poveştile slovei,
- Să nu se înfioare de numele tău

Nu-i frunză în codrii Moldovei ...»

are un vădit aer ermetic, fiind un fel de Purgatoriu în care se petrec evenimente procesionale, în care lumea jeleşte misterior împinsă de o putere ocultă, cu sentimentul unei catastrofe universale:

«La noi nevestele plângând

Sporesc pe fus fuiorul,
Şi-mbrăţişându-şi jalea plâng:
Şi tata şi feciorul.

Sub cerul nostru-nduioşat
E mai domoală hora,
Căci cântecele noastre plâng -

În ochii tuturora.»

Ca şi Eminescu, Goga cântă un inefabil de origine metafizică, o jale nemotivată de popor străvechi îmbătrânit în experienţa crudă a vieţii, ajuns la bocetul ritual fără explicarea sensului. Înrăurirea simbolistă s-a exercitat şi asupra lui Goga, fără a-i modifica structura. Satul ţine la el locul «cetăţii moarte» a poeţilor flămânzi, însetaţi de linişte şi monotonie. Aşa de puţin poate depăşi poetul propria-i experienţă, încât înfiorarea produsă de vederea mării nu-i deşteaptă decât imaginea de «crăiasă» şi dorinţa de a se băga «slugă» la ea.“

[modifică] Despre Perpessicius

„Foarte adesea Perpessicius micşorează volumul recenziei prin divagaţii lirice, sau printr-un exces de fineţe, lăudând speţa căreia îi aparţine opera. Romanele sunt elogiate ca «mărturii», «documentare» şi, când autorul e dintre acei care cunosc convenţiile critice, ca «mărturii minuţios gândite». Este evident că romanul nu trebuie să fie document, ci creaţie şi că el nu e o operă de deliberări, ci de spontaneitate. Pus în situaţia de a spune dacă personagiile sunt vii, Perpessicius confirmă într-adevăr că sunt ... «vivante». Poeţilor care detestă sensibleria el le găseşte «rară căldură emoţională» şi versuri «patetice». Culegerile de «Menţiuni critice» ale criticului rămân totuşi o preţioasă călăuză bibliografică.“

[modifică] Despre Pompiliu Constantinescu

„Ceea ce nu intră în vocaţia şi de altfel nici în preocupările lui Pompiliu Constantinescu este expresia literară, ba chiar personalitatea deosebită în propunerea ideilor. Invenţia intelectuală e mai redusă şi, spre deosebire de M. Ralea, criticul nu ţine să descopere noi puncte de vedere ideologice, sociologice, istorice, nu urmăreşte farmecul abstract, nu sporeşte şi nu relevă chiar suficient cuprinsul ideologic al operei studiate. Criticul are un stil de lucri şi e preocupat de problema valorii pe care înţelege s-o stabilească repede pe baza unei analize pozitive. Nici în analiza propriu-zisă nu caută a cincea esenţă, ci se mărgineşte să miroasă vinul în palme, sugestibil şi prudent, nu mai puţin ferm“.