Mircea Iorgulescu

Citate de Mircea Iorgulescu, de la Wikicitat

Mircea Iorgulescu (n. 1943) este un critic, istoric şi eseist român.

• Ocupaţia cea mai răspândită în lumea lui Caragiale e statul de vobă. Au, n-au treabă, aceşti oameni abia aşteaptă un prilej ori un pretext să-nceapă «o discuţiune», de obicei una «foarte animată» şi mai întotdeauna mai prelungită. De fapt, treaba lor nici nu este alta. Vorbitul este chiar viaţa lor.

• Dar ei nu trăiesc pentru a vorbi; nu sunt mistuiţi de patima oratoriei, deşi le place să ţină împleticite lungi discursuri. Nu au nici pasiunea dezbaterii publice sau a disputei amicale de idei şi de opinii, cu toate că îi stăpâneşte o insaţiabilă poftă de «conversaţie»; dar nu suportă să fie contrazişi; nu sunt naturi colocviale. În general, de altfel, sunt complet lipsiţi de pasiuni: se-nfierbântă uşor, însă renunţă repede, învinşi de o indolenţă grea, zguduită din când în când de tresăriri epileptice. Uneori, totuşi, înscenează şi imită pasiuni, conducându-se după modele abstracte, aduse la înţelegelea lor; suplinesc astfel absenţa caracterului printr-o aparenţă de temperament. Au, sub aspect social, numai deprinderi şi ocupaţii. Deprinderile sunt aproape instinctive, adânc înrădăcinate, rezultatul unei istorii convertite în biologice; rămân aceleaşi de la o generaţie la alta, constituind o moştenire pe care nimic nu o poate spulbera. Ocupaţiile, în schimb, sunt efemere şi derizorii, reflectând neîncetatele metamorfoze impuse de adaptarea la actualitate; doar vorbitul e singura statornică şi acaparantă.

• Fiindcă ei vorbesc pentru a trăi; mai exact, pentru a se iluziona că trăiesc. Vorbitul nu este pentru ei nici mijloc, nici scop: este o formă de viaţă. Ei vorbesc aşa cum peştii înoată şi păsările zboară. A vorbi înseamnă în acestă lume a exista, iar vorbitul ţine loc de orice. Este o activitate absorbantă, cu funcţii complexe şi întrepătrunse. Este şi un drog, narcotizează, dar este şi un înlocuitor perfect de existenţă în real: trăncănitul ca ultimul stadiu al mistificării trăitului. Şi e, în acelaşi timp, şi un surogat de mântuire: să vorbească e tot ce le-a mai rămas acestor oameni; e tot ce mai pot face.

• Ei se exilează în limbuţie.

• Şi vorbesc. Trăncănesc, Flecăresc, pălăvrăgesc, sporovăiesc, bat câmpii. Delirează. Strigă, spumegă, ţipă, scrâşnesc, se văicăresc, bârfesc, ameninţă, apostrofează, ridiculizează, protestează, colportează, comentează, «tachinează». Vorbesc la nesfârşit, dezlănţuit, incoerent, dezarticulat, aberant, nebuneşte, fără să spună, cel mai adesea, nimic, dar mereu cu o energie inepuizabilă. Parcă sunt disperaţi; poate chiar sunt, fără s-o spună; tot nu le-ar folosi; preferă să ia totul în uşor, dar voioşia la care ajung are o anumită sinistritate. Sunt bolnavi de euforie. Ce s-ar întâmpla cu aceşti oameni dacă, rămânând aşa cum sunt, ar fi constrânşi la muţenie? Devenind brusc tăcută, probabil că lumea lui Caragiale s-ar sufoca, iar în absenţa grosului fum de cuvinte, în absenţa norilor de vorbe, ilarianta ei imagine ar căpăta, limpezindu-se, un atroce aspect apocaliptic. Şi-ar pierde, în orice caz, până şi ultima aparenţă de viaţă. De viaţă, nu de umanitate - pentru că este, în fond, o sublume; un conglomerat rezidual în continuă fermentaţie logoreică. O formaţiune teratologică” (monstruoasă - n.n.) (...)

• Din somnul ei logoreic lumea aceasta este uneori deşteptată prin semnale ce-i reamintesc oportun condiţia şi statutul. Când, în D-ale Carnavalului, Ipistatul îi arestează pe Pompon şi pe Crăcănel, primul drept care li se suspendă acestora este dreptul de a vorbi. «Vorrrbă!» - scrâşneşte omul stăpânirii către cei doi. Însoţită de ritualicele gesturi şi atitudini brutale ce recomandă şi definesc în lumea lui Caragiale pe cei prin care puterea se exprimă şi acţionează (la început Ipistatul «bate din picior şi din mână, aspru», apoi devine «aspru rău de tot», sfârşind prin a fi «grozav de aspru»), interdicţia de a se vorbi face vizibilă, pentru o clipă numai, existenţa a două realităţi îngemănate: alături de carnaval, alături de măşti, alături de mascaradă, alături de trăncăneală se întrevede, fulgerător, secţia. «Vorrbă!» - şi totul încremeneşte. Timpul, chiar şi cel dereglat al carnavalului, stă pe loc. Istoria, oricât de precară şi de ridicolă, îngheaţă. Se trece într-un alt registru de existenţă, acum e vremea fără devenire a sergenţilor, executorii muţi şi prompţi ai ordinelor date şi ipistat: «- Haide! luaţi-i! la secţie!». La berărie te duci, la secţie eşti dus; la berărie vorbeşti, la secţie spui. Căci secţia veghează şi carnavalul, şi berăria. Trăiete în umbra lui, îl instituie, îi urmăreşte desfăşurarea, îl dirijează, îl întreţine, îl încetineşte sau îl accelerează, după necesităţi. Carnavalul nu este dublul secţiei, este anexa ei: ce se vede. O vitrină veselă şi colorată. Ce se înscenează, ce se tolerează şi ce se doreşte să fie văzut. Cârciuma este luminată bine, se zăreşte de departe, ca un far, atrăgându-i pe «amici» cu o forţă irezistibilă şi îndrumându-le paşii; secţia, în schimb, detestă transparenţa şi preferă să lucreze pe-ntuneric şi acoperit. Nici nu se ştie prea bine unde se găşeşte, cu toate că nimeni nu-i ignoră existenţa. Dar oamenii eu sunt peste tot în lumea lui Caragiale, «zi şi noapte la datorie», cum zice Pristanda, iar când e cazul, «răsar ca din pământ, şi haide!».