Nikolai Berdiaev

Citate de Nikolai Berdiaev, de la Wikicitat

Nikolai Berdiaev - filozof rus.

[modifică] Adevăr şi Revelaţie

• Existenţa nu poate fi obiect al cunoaşterii. Obiectivarea înseamnă întotdeauna alienare, desfigurare dublată de depersonalizare, pierdere a libertăţii, supunere la universal, cunoaştere prin concept.
• E inadmisibil, de exemplu, să se pretindă că Dumnezeu este cauza Universului. Între Dumnezeu şi om nu poate exista o relaţie cauzală. Dumnezeu nu determină nimic: el nu este o putere exterioară sau superioară.
• Omul este tragic datorită naturii sale ambivalente, care îl face să aparţină celor două universuri şi să nu se mulţumească doar cu unul din ele. În spatele omului natural (şi includ sub această denumire omul social) se ascunde un altul, pe care îl voi numi transcendental. Acest om transcendental este omul interior, a cărui existenţă se situează în afara obiectivării. Lui îi aparţine tot ceea ce, în fiinţă, n-a fost aruncat la periferie, tot ceea ce nu este alienat sau determinat în exterior; tot ceea ce este, în el, un simptom al apartenenţei sale la împărăţia libertăţii. E inexact şi convenţional să numim aceasta natura omului, chiar adăugând epitetul corectiv „superioară”, căci libertatea nu este „natura”, spiritul nu este natura, e o realitate de o altă specie... Omul transcendental se situează în afara distincţiei subiect-obiect.
• „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa”. Ce înseamnă aceste cuvinte? Ele vor să spună că adevărul nu are un caracter intelectual, exclusiv gnoseologic, că trebuie să-l înţelegem integral: el e existenţial.
• Adevărul nu e un dat obiectiv, e o cucerire creatoare, o descoperire a spiritului creator şi nu o cunoaştere reflectată a obiectului, a existenţei obiectivate.
• Nu poate exista o atitudine pur intelectuală faţă de adevăr: în mod ineluctabil, ea va fi volitivă, electivă. Omul nu întâlneşte niciodată un adevăr inclus în obiecte. Iar revelaţia este deja o construcţie creatoare a adevărului.
• Nu există realmente decât un pragmatism al minciunii; aceasta deoarece minciuna este foarte utilă organizării vieţii şi joacă un rol enorm în istorie. Toţi şefii, toţi conducătorii societăţilor umane au apreciat minciuna socialmente utilitară; au fost inventate în acest scop mituri, conservatoare, revoluţionare, religioase, naţionaliste şi sociale, care au fost luate drept adevăr, un adevăr fundamentat ştiinţific.
• Deşi n-o recunoaşte, ştiinţa acceptă multe noţiuni pur fideiste. Este în primul rând cazul noţiunii de existenţă a materiei, care e cum nu se poate mai problematică. A crede că obiectivitatea acestei existenţe poate fi demonstrată ştiinţific e o naivitate. O pot pretinde doar savanţii specializaţi, care ignoră complet filozofia. Astfel materialismul, care nu merită osteneala să fie dezbătut din punct de veder filozofic , este bazat în întregime pe o credinţă şi din această cauză se transformă uşor într-o religie plină de fantezie, aşa cum se întâmplă în marxism... Omul este prin natura sa o fiinţă credincioasă şi rămâne aşa chiar atunci când cade pradă scepticismului sau nihilismului. În felul acesta, el poate crede în neant, în nimic, credinţă care este cea mai răspândită în ziua de astăzi.
• Miracolul Revelaţiei, inexplicabil prin cauzalitatea isorică, este miracolul intern al spiritului. Revelaţia se desfăşoară în mediul uman şi se produce prin om, ceea ce înseamnă că ea depinde de starea lui.
• Conform unei metafore îndrăgite de Kierkegaard, Dumnezeu rezidă în lume incognito. Revelaţia, dezvăluirea, e întotdeauna şi o re-învăluire în taină.
• Omul este o fiinţă contradictorie care poate simţi absenţa obiectului iubit într-un mod mai intrens şi mai viu decât prezenţa sa. Teologia negativă ne învaţă despre un Dumnezeu căriua nu-i percepem prezenţa imanentă, deşi ea rezidă în profunzimile noastre.
• Dumnezeu nu determină absolut nimic. Cuvântul conform căruia El este Creatorul universal cuprinde un element infinit mai încărcat de mister decât expresia unui raport de determinare. În raport cu Universul, Dumnezeu este libertatea şi nu necesitatea şi determinarea... Într-un anume sens, el deţine mai puţine puteri decât un jandarm, un simplu soldat sau un bancher.
• Tragedia lumii creştine e o tragedie a libertăţii şi nu a destinului. Acesta e sensul tragediei la Dostoievski.
• Existenţa originară este libertatea şi actul, este creaţia.
• Toate marile mişcări istorice săvârşite în numele fiinţei umane au sfârşit întotdeauna prin a se întoarce împotiva omului, pentru a-l lovi cu cruzime.
• Într-un anume fel, Dumnezeu a părăsit universul, iar vechea doctrină a Providenţei nu mai trezeşte decât indignare şi sarcasme... Orice explicaţie a suferinţelor incomensurabile ale umanităţii ... prin natura păcătoasă a omului şi prin pedeapsa divină stârneşte o reprobare cât se poate de legitimă... Aşa numita Providenţă se poate exprima prin faptul că Dumnezeu abandonează pământul, îl părăseşte.
• Formele cele mai redutabile ale ateismului nu se manifestă în opoziţie militantă şi pasionată faţă de ideea de Dumnezeu sau faţă de Dumnezeu Însuşi, ci într-un fel de ateism existenţial şi practic: ateism ce se exprimă prin indiferenţă şi necroză interioară. Acest tip de ateism e răspândit în mod inconştient la creştinii din categoria formalistă.
• Oamenii i-au atribuit neîncetat lui Dumnezeu calităţile cele mai dezastruoase: îngâmfarea, arbitrariul, cruzimea, un gust al puterii. Prin urmare, creştinii n-au nici un motiv să se arate mulţumiţi de ei înşişi sau să-i subaprecieze pe cei preocupaţi de problema lui Dumnezeu.
• Din punct de vedere psihologic, trebuie să distingem două forme de ateism. Mai întâi, un ateism satisfăcut, optimist, care îşi găseşte expresia în uşurarea resimţită de om la gândul că nu există Dumnezeu... Pe de altă parte, există un alt tip de ateism care constă în a spune: „Dumnezeu a fost asasinat”, aşa cum făcea Nietzsche. Primul repetă: „Dumnezeu a murit, slavă Domnului! În consecinţă, ne putem organiza viaţa de aici, după bunul nostru plac”. Celălalt spune, în replică: „Ce tragedie că Dumnezeu a murit! Totul e pierdut, viaţa nu mai are nici un sens pentru noi.”
• Un astronom şi fizician remarcabil cum este Eddington nu se teme să facă următoarea mărturisire cu privire la rezultatele ştiinţei: „...Ceva necunoscut care realizează ceva care ne scapă.”
• Dacă Dumnezeu nu există, omul este pe de-a-ntregul supus acestei societăţi şi acestei naturi, devenind sclavul necesităţii sociale şi naturale. Credinţa în Dumnezeu este carta libertăţilor umane.
• Păcatul nu constă în nesupunerea la poruncile divine, ci în servilitate, în pierderea libertăţii, în supunerea faţă de o lume inferioară, altfel spus, în ruperea alianţei teandrice.
• [Doctrina predestinării] nu e decât o sperietoare şi o sistematizare metodică a terorismului.
• Se poate evalua gradul de dezvoltare a conştiinţei morale a unui om după atitudinea sa faţă de gheena veşnică.
• Paradoxul moral al răului constă în faptul că el produce la adepţii îndârjiţi ai binelui o atitudine de răutate, de neîncredere şi de ură faţă de cei răi sau consideraţi ca atare, de exemplu faţă de adversarii ideologici. În felul acesta, lupta împotriva răului se transformă ea însăşi într-un rău.

Traducere de Ilie Gyurcsik, Editura de Vest, Timişoara, 1993.