Octavian Goga

Citate de Octavian Goga, de la Wikicitat

[modifică] Fragmente autobiografice

Unde am publicat, în ce împrejurări, ce răsunet au deşteptat şi ce temă au avut primele mele poezii?

Am început să public de la 14 ani. Îmi aduc aminte, cea dintâi poezie s-a tipărit la Revista Ilustrată, care apărea la Gherla, sub conducerea şi îndrumarea unui literat amator folclorist, I Pop-Reteganul, şi care la poşta redacţiei, ca răspuns la pseudonimul sub care trimiteam poezia să mi-o publice, rostea o profeţie măgulitoare: ziua bună se cunoaşte de dimineaţă.

Am publicat mai târziu la o revistă din Sibiu, care se chema Tribuna literară, şi apărea acolo, ca o anexă la cunoscuta Tribuna, fondată de Slavici, în acel timp eu fiind la Sibiu, elev la liceul unguresc. (...)

Pe urmă am trecut la Familia, de la Oradea Mare, unde se găseau bătrâni scriitori, din punct de vedere literar, întârziate figuri anacronice, care pe vremurile acelea făureau Traianide şi epopei cu Decebal.

În fruntea acestei reviste era venerabilul Iosif Vulcan, membru al Academiei, care avea meritul de a fi luat contact cu oamenii din Vechiul Regat, de a fi deschis astfel graniţele literare. Am scris acolo preţ de un volum de poezii, dacă s-ar aduna, dar aş interzice, fireşte, astăzi publicarea lor. Toate sunt răzleţite prin aceste reviste din Transilvania şi sunt încercări tinereşti, răsărite pe urma vegetaţiei eminesciene.

Atmosfera literară din Ardeal, acum vreo 30 de ani, era o atmosferă foarte primitivă. Literatura venea din Vechiul Regat. Dintre autorii ardeleni, era singur Coşbuc, care, cu un talent strălucit, era pentru mine un permanent subiect de curiozitate literară: marele talent epic, cascadele de lumini care se desprind din poezia lui Coşbuc m-au atras întotdeauna, însă configuraţia lui idilică n-a avut accente de înrudire cu sufletul meu.

Eu am văzut în ţăran un om chinuit al pământului; n-am putut să-l văd în acea atmosferă în care l-a văzut Alecsandri în pastelele sale şi nici n-am putut să-l văd încadrat în acea lumină şi veselie a lui Coşbuc. (s.n.) (...)

Ne găseam atunci la Budapesta, câţiva băieţi de 20-30 ani şi simţeam penibila singurătate morală în care ne zbăteam în acel oraş. Eram cam 300 de studenţi români acolo, pe malul Dunării, condamnaţi prin practicile de deznaţionalizare ale statului, din care făceam parte, să devenim nişte ieniceri ai culturii străine, ca pe urmă tot noi să asuprim poporul de unde am plecat.

Adunaţi acolo, la un moment dat, ne-am gândit că trebuie să facem o revistă a noastră, a eminescienilor de atunci, de la Budapesta.

Crezul nostru literar se vede din însuşi titlul revistei: Luceafărul. Acest titlu l-am găsit noi mai potrivit şi înrudit cu starea noastră sufletească şi cu conştiinţa noastră literară din acele vremuri. Am făcut mai târziu şi o tipografie; şi era desigur interesant să vezi în acest oraş, în această capitală, adunate mănunchiuri de 10-15 băieţi, care, în subsolul unei case ungureşti, singularizaţi sufleteşte şi diferenţiaţi de ceea ce era în jurul lor, întocmai ca dinamitarzii, pe subt pământ, lucrau la prăbuşirea imperiului austro-ungar.

Eu am pornit în literatură de la o idee monografică a unui sat: am crezut că satul reprezintă prin sine unitatea organică a sufletului acestui popor; satul reprezintă prin sine expresia purităţii de rasă; să dau deci monografia sufletească a satului, cu toate frământările lui, cu tot ce e zvârcolire în el. (s.n.) şi atunci dau un petic de generalitate, a pars pro toto. Aşa că primul volum, pe care eu, dintr-un sentiment explicabil de modestic l-am intitulat Poezii, pe când trebuia să poarte titlul: Acasă, e monografia unui sat. Am luat toate figurile tipice ale satului şi le-am făcut să defileze înaintea mea. Pe acele vremuri, eram călăuzit de ideea de a mă confunda cu satul.

Era în inteţia mea să fac un fel de Georgicon, în care să se înseileze un fel de poezie largă, a tuturor îndeletnicirilor româneşti de la ţară.

Însă toate aceste planuri erau făcute de un chinuit intelectual, care nu avea nimic de ţăran în el.

În cursul vremii, am fost răpit de alte preocupări literare şi am lărgit noţiunea de sat la noţiunea muncii, scriind: Ne cheamă pământul şi pe urmă, În umbra zidurilor, subiectivându-mă.

Am trecut la Ne cheamă pământul, lărgind nota socială.

Încă din volumul Poezii, poema Clăcaşii reflectă noua evoluţie a mea, în sensul încadrării în marele principiu de etică socială. Desigur, În umbra zidurilor a venit cu o notă oarecum superioară în frământarea mea individuală. Eu socotesc că literatura şi arta e un domeniu al sincerităţii implacabile; minciunile nu se pot duce în templu; ele rămân afară; în faţa altarului, ne înfăţişăm cu sufletul aşa cum suntem noi.

De aceea, pe măsură ce viaţa mea evolua la oraş, desigur, că am căutat să stau încontinuu «sub umbra zidurilor».

Astăzi am lărgit orizontul, în măsura în care notele vremelnice s-au dat la o parte şi în măsura în care, prin lărgirea hotarelor, de care vorbeam, s-a produs oarecum şi o uşurare de ordin moral în sufletul meu. (...)

În ceea ce priveşte procesul de creaţiune, de care mă întrebaţi, natural că e capricios, e legat de asociaţii de idei, care nu se pot urmări totdeauna. Dacă vă interesează, vă pot spune însă geneza câtorva poezii, pentru a vă da, cum s-ar zice, o privire în atelierul foarte ciudat al unui suflet.

Prima poezie, în ordine cronologică, din primul meu volum e: Frumoasa cea din urmă. E o poezie cu care am vrut să contrabalansez Mortua est. Am văzut pe Eminescu şi plângerile lui pentru o femeie murind şi eu am crezut că trebuie să fac o femeie-abstracţiune, o femeie-idee şi am scris Frumoasa cea din urmă.

Pe vremea aceea, atmosfera literară de la noi era sub influenţa lui Eminescu şi a Epigonilor lui; era o atmosferă de universală plângere; nu erau decât «file veştede», «file rupte», nu citeai decât poezii de renunţare, nu auzeai decât această tânguire în surdină, era resemnarea braţelor încrucişate.

Aceasta nu putea să cadreze cu sentimentele pe care le aveam; îmi ziceam: cum se poate ca un popor nou, tânăr, aproape la începutul civilizaţiei lui, la 20 de ani după emanciparea de sub turci, să se prezinte cu ochii plânşi pe arena istoriei universale?

Şi îmi ziceam: această discordare nu poate fi decât un fenomen pur individual. Pe mine, ca scriitor, susţineam eu, nu mă interesează individualul, ci vreau să redau expresia mulţimii, vâltoarea sufletească a poporului din care fac parte. (s.n.) Aveam, cum vedeţi, o concepţie optimistă. Nu puteam însă, natural, să mă apropii de Alecsandri care, în evoluţia literară, era un cvasiperimat; şi mai ales, optimismul lui Alecsandri mi se părea o manifestare intelectuală mai mult de suprafaţă, decât de adâncime.

Realitatea nu era la baza concepţiei lui Alecsandri. Literatura lui se înfăţişa ca o frumoasă dantelărie, era o viziune colorată şi plină de pitoresc, însă era dincolo de adevăr. Nu am văzut niciodată ţăranul român, aşa cum l-a văzut Alecsandri, socot eu, mai mult din balcon, îmbrăcat în haine de duminică.

Vă aduceţi aminte: mai târziu, sub influenţa „Junimei” de la Iaşi, a ajuns la modă filosofia lui Schopenhauer, introdusă la noi din Germania. Dar dacă în Germania această filosofie îşi găsea o justificare, la noi nu avea nici un rost.

De aceea, mi-am zis că e timpul să dispară din literatura noastră această atmosferă şi să intervie un curent de gândire care, în cugetul românesc, să producă o revoluţie creatoare. Din această concepţie s-au înfiripat poeziile mele.

În Dorinţa, se vede influenţa lui Eminescu din Vino-n codru la izvorul care tremură pe prund, dar o influenţă manifestată prin contradicţie.

De asemenea, Vlahuţă are o poezie asemănătoare, şi O. Carp.

Poezia mea, Dorinţa era o poezie burgheză:

«Departe-aş vrea de-aici să vii,

În alte lumi senine,
În dimineaţa de Florii

Să mă cunun cu tine.»

şi continuam să avem o casă în satul nostru, tu să fii cea mai frumoasă, iar eu cel mai deştept din sat; să avem copii, să-i ducem la şcoală, şi, când voi muri şi v-a întreba lumea: pe cine îngropi părinte, pe un anonim? el să răspundă: pe-un om de omenie. Poezia Noi, care a devenit aşa de cunoscută, a fost scrisă pentru revista Luceafărul. (...)

Poezia Oltul s-a născut la Budapesta şi vă pot spune, ca un element de curiozutate literară, că am scris-o înainte de a vedea Oltul. Am înjghebat-o având în faţă Dunărea şi în spate mişcarea haotică a unei capitale care voia să mă stranguleze. Subt stăpânirea acestui sentiment de protestare, în faţa apei care se ducea la vale, au răsărit strofele mele. Mai târziu, peste câţiva ani, după ce am trecut în Regat, am ajuns la Călimăneşti, într-o zi de iarnă, unde mă dusesem să stau o lună, pentru că pregăteam atunci cartea Ne cheamă pământul; atunci am văzut Oltul de aproape, pentru întâia oară, şi am stat lângă el o lună de zile.

Îmi aduc aminte de căsuţa de la Căciulata, unde stăteam adesea pe malul Oltului. Era iarnă, Oltul îngheţat; trosnea gheaţa când se umflau apele, ca nişte încheieturi care nu s-au întins de mult, mă uitam spre drumul de la Cozia şi, de departe, pe fondul alb de zăpadă, se desemna silueta unui popă sau călugăr, care venea domol călare, ţăcănind în buiestrul calului. În iarna aceea, am simţit că e un trecut românesc, care mai vorbeşte prin poveştile lui, şi că sunt realmente în faţa tainei de familie, a misterului de leagăn al acestui popor. Atunci am verificat această poezie, silabă cu silabă, atunci vă pot spune că mi s-a părut că am înţeles-o mai bine şi că simţeam că vine de foarte departe.

Da, subiectul literar, el se plimbă, el vine cu noi, îl ducem în subconştientul nostru, el e un tovarăş, care din când în când înalţă capul sau dă la o parte, ca să fie iarăşi.

Vă pot spune că aşa am plimbat eu imaginea clăcaşului român pretutindeni; am dus-o cu mine, m-a persecutat prin muzeele din Berlin şi am scris această poezie, Clăcaşii, în grădina de la Charlottenburg. Am cântat simţirea mea cu atât mai veridic, cu cât eram mai departe de ţară, fiindcă o duceam în sângele meu.

În timpul neutralităţii, am scris Cântece fără ţară. Mă socoteam dator, mai ales venind aici să răscolesc totul, pentru triumful unei idei, şi vă spun sincer, de atunci, din momentul în care visul nostru s-a realizat, de atunci simt o îndrumare largă, spre marile probleme ale omenirii, şi volumul, pe care aş vrea să-l public acum, aş dori să poarte titlul: Din larg.

[modifică] Despre George Coşbuc

„Cântarea lui se desfăşoară în imnul vast al naturii. Pe seama lui Coşbuc însă natura are o specială semnificare. Ea nu e cadrul pentru un sentiment subiectiv, decorul care se ataşează propriei frământări a autorului. Ea trăieşte pentru sine, imens laboratoriu de supremă orânduire, în care omul e un element subordonat slujind o ţintă a ei, asemeni unei stânci, unui copac sau unui fulger care despică văzduhul. Nimic din egocentrismul maladiv al liricei moderne care în tremurul unei frunze nu vede decât radiaţiunea unei dureri dinăuntru. Poezia lui Coşbuc e o harfă eoliană pe care natura cântă în dragă voie. E concepţia omului de la ţară, în intimitatea străveche cu cerul şi pământul, de aceea pulsaţiile vieţii vii, multitudinea de senzaţii, panteismul estetic care se revarsă din aceste pagini pline de mişcare. Fiecare anotimp îşi desface bogăţiile prodigioase ce se risipesc sub ochii noştri stropite cu pulbere de aur. E o încrucişare de forţe ascunse, un uriaş erotism al firii, o măreaţă învălmăşeală de energii active, prin care omul apare ca un atom ce se pierde în infinit.

Astfel pe o claviatură largă cântecul naturii se împleteşte răsunător. Peisajele, icoane răzleţe, detalii intime se înşiră într-un caleidoscop pitoresc şi delicat. Apropierea dintre om şi natură îi face să se confunde, minunile ei se personifică şi iau înfăţişări de fiinţe rustice, calde, pline, rumene, comunicative.“