Doina Ruști

Doina Ruști este o prozatoare.

Despre nume și cuvinte[modificare]

„Nu mi se părea frumoasă, mai ales la început, dar nici multă vreme după aceea, ci abia târziu am înțeles că era ca o nestemată scăpată în tulburimile bălții, cu totul nepotrivită în mahalaua Gorgani, unde părea căzută din cer, ca acel Hasan Çelebi, zburătorul, după care s-a dat numele unui pod. Era din altă parte a lumii, din altă viață, iar puterea ei nu venea din frumusețea care te oprește în loc, ci din ceva nevăzut și contagios, apărut pe parcurs, după ce făceai greșeala să stai de vorbă cu ea, căci, pe măsură ce-i ascultai cuvintele, intrai odată cu ele într-un balon de săpun, fără putința de-a mai ieși de-acolo. Puțini aveau ceea ce-i dăduse ei soarta. Când mă gândesc la ea, îmi vine în minte o floarea cât unghia, de un roșu scânteietor.”

(Homeric)

„Leun era numele lui ascuns, pe care numai limba de șarpe a Trancăi știuse să-l dibuiască. Iar acest nume se foia prin toate cotloanele, ca o boare, ca un fâșâit, ca un oftat colectiv. În sângele lui acest nume făcuse pui." (Manuscrisul fanariot)
În istoria românilor există un singur motiv de mândrie: Bucureștiul, acest oraș cu numele ca o haită de câini. (Manuscrisul fanariot)
Orice cuvânt, mai ales unul versat, trecut prin trepidațiile unui sânge de om, un cuvânt, dezmierdat de vârful zemos al limbii ori modelat de orga laringelui, de cum ajungea aici, începea o călătorie cu numeroase peripeții, care, nu doar că-i sporea valoarea, ci-l transforma cu timpul, într-o piesă de rezistență. (Manuscrisul fanariot)
Un cuvânt e un mic vierme, programat să se înmulțească peste măsură. (Manuscrisul fanariot)
„Așeza cutiile de conserve pe rafturile magaziei în care lucra și, deasupra fiecărui șir argintiu, în bezna din fundul etajerelor, se închega o singură imagine, ciuperca otrăvită a vieții ei: fruntea înaltă și murdară a lui Gabriel Neicușoru. Aproape că nici nu se mai gândise de atunci la nimeni, cu atât mai puțin la Grigore, ajuns doar un punct îndepărtat și neînsemnat din viața ei. Pe câtă vreme Neicușoru, continua să fie pata grea și vie de pe ochii ei plânși. Iar când se gândea la el, sub sânii mici, începeau să se zbată aripile nevăzute ale unei fantome, ea însăși prigonită, refugiată în moară și ascunsă apoi în sângele trecător al unor oameni. O picătură infimă de viață, ce-a supraviețuit cu greu, într-o istorie de cauciuc ars.”

(Fantoma din moară)

Timpul[modificare]

Trecutul e ca un câine care îți rupe fără întrerupere turul, în timp ce prezentul este o potaie care te păcălește s-o ții în brațe, făcându-te să uiți viitorul - un ogar din rasa afgană.(Mâța Vinerii)

Fantome[modificare]

Se întoarse alene, ca să-şi adune gândurile şi atunci îi apăru drept în faţă fantoma. Era mai mică decât cum o văzuse cu câteva zile în urmă. Arăta ca o eşarfă spumoasă, aruncată neglijent peste trupul neliniştit al unui guşter. (Fantoma din moară)
Un suflet luminos aluneca uşor, ca un fulg de bumbac, pe lângă obrazul lui Buţescu, fără să înţeleagă pe lângă ce trece şi fără să-şi aducă aminte că fusese cândva prins în carnea caldă a unei femei nefericite. Simţea doar radiaţia unui frate, care părea întors din infern, înnegurat şi trist, respirând încet ca o roată de fum. (Fantoma din moară)
E ciudat cum unii oameni cred că există fantome, chiar dacă nu le-au văzut niciodată. (Zogru)

Scriitori români Prozatori Wikiquote Romane