Titu Maiorescu

Citate de Titu Maiorescu, de la Wikicitat

[modifică] Despre George Coşbuc

„Mai presus de toţi stă incontestabil marele talent al poetului Coşbuc. Că s-a putut forma un asemenea poet în Transilvania (şi relativ format, precum apare astăzi, ne-a venit el în 1890 de la Sibiu), este dovada cea mai sigură despre transmiterea şi reînvierea mişcării literare în ceilaltă parte a românimii.

«Relativ format» zicem noi. Căci la deplina formare, la acea înălţime a manifestării artistice, la care se urcase Eminescu, nu a ajuns Coşbuc şi nu credem că va ajunge vreodată. Coşbuc are prea puţină cultură generală, nu cunoaşte destul nici istoria veche, nici societatea modernă, şi cetirea pe apucate a traducerilor germane din limbi aziatice nu-i poate împlini lacuna. De aceea, cu toată magistrala stăpânire a limbei şi cu toată minunata notă distinctivă a veseliei d.e. în Nunta Zamfirei, adeseori diformităţi, lungimi şi repetiţii, chiar în mult preţuita Moartea lui Fulger; de aceea şi pericolul «clişeului». Se vede că-i lipseşte varietatea cunoştinţelor şi acea neobosită şi nemiloasă cizelare, care transfigurează pe cei pătrunşi de sfinţenia formei, precum a transfigurat pe Eminescu în epoca sa de maturitate“.

[modifică] Despre Octavian Goga

„Poeziile d-lui Octavian Goga au avut darul să deştepte o deosebită luare-aminte a publicului român. Mai toate ziarele şi revistele noastre le-au consacrat dări de seamă amănunţite, şi unele din ele văd în apariţia noului volum «evenimentul literar» al anului din urmă.

Efectul produs asupra marelui număr de cititori credem că provine mai întâi din forma frumoasă în care autorul a ştiut să exprime cuprinsul «patriotic» al multora din versurile sale. În adevăr, emoţiunile ce le simte şi ce ni le transmite tânărul poet sunt izvorâte din viaţa naţională a acelei părţi a României în care s-a născut şi în mijlocul căreia a trăit, din viaţa românilor transilvăneni în faza ei de astăzi, caracterizată prin lupta împotriva tendinţelor de asuprire etnică predominatoare în statul lor.

Ce e drept, patriotismul, ca element de acţiune politică, nu este materie de artă, oricâte abateri s-au comis şi se mai comit în contra unei regule aşa de simple. Mai ales, cei ce n-au destul talent literar caută să-şi acopere lipsa prin provocarea unor dispoziţii sufleteşti foarte importante în alte priviri, dar nu în cele estetice.

Cu toate acestea, patriotismul este în inimile sincere, în afară de orice tendinţă politică, un simţământ adevărat şi adânc, şi întrucât este astfel, poate fi, în certe împrejurări, născător de poezie.

Şi în asemenea împrejurări excepţionale ne pare a se afla autorul nostru când, într-o parte a poeziilor sale, reprezintă şi rezumă iubirea şi ura, durerile şi speranţele unui neam ameninţat în existenţa sa.

«La noi sunt codri verzi de brad

Şi câmpuri de mătasă;
La noi atâţia fluturi sunt
Şi-atâta jale-n casă;

Privighetori din alte ţări
Vin doina să ne-asculte;
La noi sunt cântece şi flori

Şi lacrimi multe, multe.»

(...) Numeam mai sus «excepţionale» împrejurările în cari patriotismul a devenit unul din izvoarele poeziei d-lui Goga şi-l inspiră în modul cel mai firesc. Dovada stă în aducerea şi descrierea unor figuri obişnuite din viaţa poporului, cari însă câştigă deodată - pe lângă valoare şi menirea lor normală - o însemnătate, am putea zice o iluminare şi strălucire extraordinară, ce nu se poate explica decât prin aprinderea luptei întru apărarea patrimoniului naţional.

Românul din regatul maghiar vede în preotul său nu numai un propovăduitor al religiei, ci mai ales un apostol al naţionalităţii; în învăţătorul şi în învăţătoarea sa («sfielnica, bălaia dăscăliţă») pe stejarii cari îi păstrează comoara limbei şi a istoriei româneşti ca o armă de apărare; în plugarul, cu tăria şi hărnicia lui, în deosebire de târgoveţul părtaş al unei administraţii duşmane, o garanţie a existenţei sale etnice, în lăutarul şi cântăreţul de la sat, în opoziţie cu cel înstrăinat din oraş, pe omul ce-i însufleţeşte şi-i răspândeşte cântecele naţionale. (...)

Dacă din testamentul lui Năsturel-Herescu, în puterea căruia suntem chemaţi a da astăzi premiul pe anul 1906, se constată că răposatul întru fericire fondator avea mai cu seamă «în vedere scrieri de pură literatură română, în proză şi versuri, precum poeme, drame şi comedii serioase - mai ales subiecte naţionale - şi orice alte opere de înaltă literatură», atunci Academia Română în cazul de faţă nu-şi poate îndeplini mai bine datoria de a executa voinţa testatorului şi misiunea de a încuraja literatura română decât acordând pentru acest an premiul Năsturel-Herescu volumului de poezii al d-lui Octavian Goga.“