„Observație capitală, devenită aproape un truism, rămâne aceea că poetul Coșbuc este un liric obiectiv: ea nu a fost însă împinsă până la scoaterea în evidență a tuturor consecințelor ce decurd de aici. Pentru că, să ne gândim bine: același Coșbuc care idilizează, deci convenționalizează existența, turnând-o în tipare scenice simple, o și baladizează, utilizând din plin melosul romantic în care se simt accente din Schiller, Heine, Uhland, Platen. Căci greu poate sta poezia La oglindă alături de tenebroasa Regina ostrogoților sau chiar de Moartea lui Gelu. Exotismul medieval al inspirației, numele neguroase ale eroilor și chiar versificația devenită melos indispensabil poeziei sunt foarte departe de Vestitorii primăverii și de Nunta în codru sau Noapte de vară. Și totuși, ele au fost modelate din aceeași substanță. Cum anume? Coșbuc este un poet lucid și, pentru a inventa un termen cât mai adecvat, îl vom numi poet tematic. Pentru el, liricul obiectiv, orice temă devine posibilă în tratare poetică: pastelul senin și feeric (Noapte de vară), oratoriul colectiv (Noi vrem pământ), monologul răzbunării (Hora), corul liric (Doina), aria îndrăgostitei sau a îndrăgostitului (La oglindă, Nu te-ai priceput, Numai una), fabula șăgalnică fără morală (Nunta în codru), balada cavalerească (Moartea lui Gelu), balada feerică (Nunta Zamfirei) etc. Idilicul, integrat cum trebuie în poezia lui Coșbuc, este numai un mod printre atâtea altele foarte bine individualizate, dacă-l definim din punct de vedere tematic.
În cadrul rural, idilicul reprezeintă sensul cel mai real dat viețuirii într-un cosmos sănătos, solar. Termenul idilă va constitui deci un corolar al clasicismului, numind totdeauna o reprezentare specific clasicită a lumii în ceea ce privește planul existențial, dar mai ales estetic. Sub semnul idilicului se va dezvolta peisajul psihologic clasicist. Acest peisaj e mai mult un decor solar în care se desfășoară existența ritualică a omului clasic. Semănătorismul n-are nici o legătură cu acesta.
Coșbuc, însă, e un poet atât de mare, încât, deși este unul din cei care promovează sămănătorismul autohton, el va depăși curentul acesta, rămânând tot atât de singular cum va fi Goga mai târziu. Clasicismul său de tip folcloric se reîntoarce spre viziunea clasică originară, conturând un program și o poetică. Idilicul lui Coșbuc derivă dintr-o formă de cultură, conservată și în tiparele folclorice.“
