Teodor Vârgolici

Despre Octavian Goga

„După Eminescu, pe alte coordonate decât Coșbuc și Macedonski, Octavian Goga a fost cel care a deschis porți noi, nebănuite, în climatul liricii românești. El a adus nu numai un suflu nou, de nobilă esență patriotică și socială, ci și o artă proprie, cu calități de netă superioritate față de cea a contemporanilor lui. Octavian Goga este deținătorul unei deosebite puteri de exprimare poetică, având darul de a evoca pregnant și plastic, prin imagini, stări afective, idei și realități concrete. El are respirația largă, sufletul tumultos, scurtează viața și lumea la dimensiuni macrocosmice. Adresându-se dascălului, poetul vorbește de «soarele copilăriei», din care o rază vine acum să-i sfarme «negura» din suflet și să-i topească din inimă «cetatea de gheață». Dragostea de patrie a luminat mereu «prin potopul veacurilor negre»; plugarii sunt copii «ai mândrei bolți albastre»; «viforul vremilor răzbunătoare» trăiește «ca-ntr-un întins adânc de mare»; geamătul îndureraților «înfioară firea».

Suferința națională și socială este încadrată într-o viziune cosmică, poetul stabilind corespondențe și raporturi de acțiuni reciproce între lumea terestră și cea astrală. (...)

În prima perioadă a activității sale creatoare, Octavian goga avea o aversiune mărturisită public față de neologisme, simțindu-se receptiv numai la modurile de exprimare ale limbii simple, populare, pe care o cultiva cu atenție, ridicând-o la treapta artistică. În partea a doua a activității sale, îndeosebi în «Cântece fără țară», poetul deschide anumite portițe neologismelor. La dimensiunile operei lui Octavian Goga acestea rămân însă cantitate neglijabilă, pierzându-se sub farmecul și bogăția stilului hrănit cu seva limbii populare.

Poezia lui Octavian Goga este o mărturie emoționantă a suferințelor poporului nostru în trecutele vremuri. În inima poetului și-au aflat ecoul jalea celor oprimați, durerea truditorilor pământului apăsați de forța puținilor stăpâni. Octavian Goga a cântat pătimirea acestora, năzuind către o lume nouă, către o lume de senin și bucurie, cum se destăinuie, spre sfârșitul vieții sale, într-un moment de dreaptă reculegere.

«Zidit din lacrimi și dezastre

Eu am vestit o lume nouă.
Voi mi-ați dat vaierele voastre,

Eu v-am dat inima mea vouă.»

În cadrul literaturii noastre, poezia lui Octavian Goga se apropie de zona înaltă în care domină, unice, peste vreme, culmile eminesciene“.