Irina Eliade
Irina Eliade, Puşa Roth, ed., «În familia lui Mircea Eliade am intrat de două ori» https://adt.arcanum.com/ro/view/Steaua_1997/?query=%22Irina+Eliade%22&pg=266&layout=s
Irina Eliade: «În familia lui Mircea Eliade am intrat de două ori» Mai întâi câteva cuvinte despre familia Eliade, cu care mă înrudesc prin soţul meu, Gheorghe Eliade. Foarte puţini ştiu că au fost trei fraţi Ieremia: Gheorghe Ieremia, tatăl lui Mircea Eliade, generalul Constantin Ieremia, socrul meu şi un al treilea frate, şef de gară. Mă veţi întreba care este secretul numelui: Ieremia sau Eliade? Numele familiei este Ieremia, schimbarea în Eliade nefiind un moft. Fraţii Ieremia şi-au luat noul nume dintr-un elan patriotic, modelul lor fiind scriitorul paşoptist Ion Heliade Rădulescu. În familia Eliade am intrat de două ori.
Într-o bună zi am cumpărat o carte a cărei copertă m-a fascinat. Pe un fond negru apărea o femeie făcută parcă din lut, bronz şi fum. Titlul cărţii era Maitreyi iar autorul, Mircea Eliade. Scriitorul mă atrăgea în mod deosebit, aşa că în recreaţia mare, de douăzeci de minute, când colegele mai mari ca mine cu un an vorbeau despre Ionel Teodoreanu, Cezar Petrescu, Liviu Rebreanu, eu îl evocam numai pe Mircea Eliade, cu India, Maitreyi, Huliganii sau Întoarcerea din rai… Într-o zi, o fetiţă cu un an sau doi mai mică decât grupul alcătuit din cele trei amatoare de lectură ne-a spus, prin surprindere, mai ales, că până atunci nu prea vorbise: „Mama şi soţul ei, Mircea Eliade, vă roagă să poftiţi la noi, sâmbătă la ora cinci.” Era Giza (Adalgiza Ionescu), fiica adoptivă a lui Mircea Eliade.
„Mircea, a venit Irina!” În faţa mea s-a ivit un domn nici tânăr, nici bătrân, cu ochelari pe nas şi cu o pipă în colţul gurii. „Domnişoara care mi-a citit de cinci ori India! Bine ai venit la noi!” Am intrat într-o cameră în care se aflau Mihail Sebastian, Mircea Vulcănescu, Petru Comarnescu, Marietta Sadova, Constantin Noica şi alţii, ale căror nume ne le reţin. Patru ani în şir am frecventat acest cenaclu literar. Într-o singură cameră se adunau mulţi scriitori, la o masă cu scaune aduse de peste tot şi nelipsitul cataif. Toţi pereţii erau căptuşiţi de cărţi. Mircea Eliade se urca pe o scăriţă şi-mi oferea câte o carte, recomandându-mi să o citesc şi să-i spun ce am înţeles. Se vorbea despre literatură, fără ca vreunul să se străduiască să clasifice volumul de curând apărut, singurul criteriu fiind „autentic” sau antonimul lui. Era mai mult un grup de prieteni decât propriu-zis un cenaclu. Cel mai dedicat, mai rafinat dintre toţi mi se părea Mihail Sebastian, al cărui roman Oraşul cu salcâmi a fost pe larg dezbătut, comentat în fel şi chip. Doar Noica se dovedise foarte reticent în această discuţie. Toţi eram nebuni după Nae Ionescu, idolul unei întregi generaţii.
Şi a doua oară… Viaţa e uneori mai întortocheată decât am putea crede. Pe viitorul meu soţ, inginerul Gheorghe Eliade, l-am cunoscut din întîmplare la mare, la Eforie Nord, în 1952. O cunoştinţă mi l-a prezentat şi – iarăşi întîmplare – pentru că stăteam în gazdă într-o casă veche, a cărei uşă se bloca, Gheorghe Eliade a rezolvat micul incident. Să vedeţi ce lanţ de întâmplări, aproape neverosimile. Viitorul meu soţ stătuse cu ani în urmă în aceeaşi cameră şi cunoştea secretele încuietorii. Într-o seară superbă de august, la plimbare pe faleză mi-a făcut, cu eleganţă, o mărturisire: „Vezi vaporul acela?Dacă ar fi posibil, te-aş invita să călătorim alături toată viaţa!” Declaraţie de dragoste? Da, şi aşa am intrat a doua oară în familia Eliade. Soţul meu a fost un om de o rară verticalitate morală.