Mircea Popa

Citate de Mircea Popa, de la Wikicitat
Jump to navigation Jump to search

Despre Octavian Goga[modificare]

„Poezia lui O. Goga aduce în contextul lirismului contemporan o mutație de substanță, un timbru unic, inconfundabil, profund original. O. Goga reprezintă pentru poezia românească, și mai ales pentru cea transilvăneană, momentul depășirii impasului epigonic post-eminescian și o organizare a spațiului poetic autohton. Raportul dintre tradiție și inovație este folosit într-un chip surprinzător de original și adeseori cu o materie poetică nouă, ceea ce-i permite să topească într-o alchimie proprie și limbajul cărților vechi, populare și religioase, și experiența eminesciană, și tradiția locală ardelenească, patriotică și realist-populară prin excelență. Stăruind în direcția cântecului liric de cea mai autentică factură eminesciană (vezi ciclurile intitulate «Cântece»), O. Goga și-a dat în mod conștient seama că nu va putea să aibă sorți de izbândă în această direcție, decât dacă va asocia melancoliei cutremurătoare a doinei accentele viforoase și vaticinare ale durerii unui popor asuprit. Elegia erotică eminesciană e convertită astfel în elegie socială și națională. Acesta este sensul noii mutații făurite de Goga în lirismul național. Până la el poezia patriotică cunoscuse câteva etape remarcabile de înflorire, dar la sfârșitul secolului al XIX-lea, mai ales în Transilvania, ea căzuse în desuetudine și convenționalism, slujită fiind de poeți tot mai lipsiți de har. Îi lipsea sinceritatea, adâncimea interioară. Această revitalizare a genului va fi opera lui Goga. Dinspre exterior, accentul se deplasează în mod vizibil spre interior. Poezia obiectivă, epicistă și baladescă a lui Coșbuc și Iosif, devine fundamental subiectivă, lirică, o «autoconfesiune tragică». Venind «de departe», fiind mesagera unui timp zbuciumat, a unei istorii tumultoase, bogate în experiențe fundamentale, dureroase, poezia lui Goga închidea în ea un întreg trecut de vexații și asupriri, trecut care se cerea răzbunat, îndreptat. Ea va deveni prin urmare mesianică și protestatară, confesivă și elegiacă. Aplecată asupra propriului său discurs, poezia lui Goga tinde să fie nu o frântură din plânsul celor mulți, ci chiar plânsul însuși, bocetul sfâșietor și deznădăjduit al întregii umanități îndoliate. «Eu» devine astfel «noi», iar propria confesiune, mărturia tragică a unei întregi colectivități, a unui întreg popor. De unde și popularitatea de care s-a bucurat încă de la început poezia sa în rândul cititorilor, de unde poziția sa privilegiată în literatura română.
Într-adevăr, farmecul poeziei lui Goga provine în mare parte din acest caracter ritualic, din acest fond existențial de o gravitate extremă, pe care poetul îl scoate la lumină în momentele sale cheie, și în care fiecare gest capătă o simbolistică aparte, cu accente de gravă ceremonie. Întreaga viață a neamului se află sub o zodie a «nenorocitului», a unei sorți damnate, blestemate. Contrastul dintre frumusețile firii, hărnicia și însușirile psihice și morale ale acestui popor, pe de o parte, și între viața tristă și împilată pe care e silit s-o ducă, pe de altă parte, transpune, într-un plan ireal, fabulos, un conflict social și național precis, rezumând o stare obiectivă - istoria dramatică a unui neam. Poezia devine astfel supapa prin care se varsă plânsul său interior, deznădejdea sa organică, jalea și bocetul sufletului său ultragiat.
«Lumea» lui O. Goga este una nostalgică, un regret după un «ce» apus, pe care n-a reușit să-l trăiască nici el și nici cei dinaintea lui, din moși-strămoși. În tăria și credința urmăririi acestui vis, în capacitatea lui obsesională, în neliniștea și febra acestei căutari stă întreaga fascinație a poeziei lui Goga, modernismul său plurivalent.“