Augustin de Hipona

Citate de Augustin de Hipona, de la Wikicitat

Augustin de Hipona [lat. Sanctus Augustinus] (n. 13 noiembrie 354, Thagaste în Numidia - d. 28 august 430, Hippo Regius, pe teritoriul Algeriei de azi) — episcop, filozof, teolog, doctor al Bisericii.

[modifică] Credinţa

[modifică] Năzuinţa spre Dumnezeu

Mare eşti Tu, Doamne, şi preavrednic de laudă: mare este puterea ta şi înţelepciunea ta e nemăsurată; iar omul, părticică a zidirii tale, pretinde să te laude, tocmai el care, înveşmîntat în firea-i muritoare, poartă în sine mărturia păcatului său şi mărturia că Tu le stai împotrivă celor mîndri. Cu toate acestea, omul, părticică a zidirii tale, vrea să te laude. Tu însuţi îl îndemni la aceasta, făcîndu-l să-şi afle desfătarea în lauda ta, căci pentru tine ne-ai creat şi neliniştită e inima noastră pînă ce nu-şi află odihna în tine (Confessiones, 1, 1, 1).
Cînd voi fi întreg în tine, nu va mai exista mîhnire şi încercare; cînd va fi plină de tine, viaţa mea va fi împlinită (Confessiones 10, 28, 39).
Cred pentru a înţelege şi înţeleg pentru a crede mai bine (Sermo 43, 7, 9).
Dacă l-ai înţelege [pe Dumnezeu], n-ar mai fi Dumnezeu (Sermo 52, 6, 16).
Întreabă frumuseţea pămîntului, întreabă frumuseţea mării, întreabă frumuseţea aerului care se dilată şi se răspîndeşte, întreabă frumuseţea cerului, (...) întreabă-le pe toate. Toate îţi răspund: Iată, sîntem frumoase. Frumuseţea lor aduce mărturie (confessio). Aceste frumuseţi supuse schimbării, cine altul le-a făcut decît Cel Frumos (Pulcher), care nu e supus schimbării? (Sermo 241, 2).
Credinţa crede, speranţa şi iubirea se roagǎ. Dar nu pot exista fǎrǎ credinţǎ, şi prin aceasta, şi credinţa se roagǎ. Tocmai de aceea s-a zis: "În ce chip îl vor invoca pe Acela în care nu au crezut?"
Ce poate fi, însǎ, sperat care nu este crezut?
Credinţa este chiar şi a lucrurilor trecute, şi a celor actuale, şi a celor viitoare. Cǎci credem cǎ Cristos a murit, ceea ce deja a trecut; credem cǎ şade de-a dreapta Tatǎlui, ceea ce este acum; credem cǎ va veni ca sǎ judece, ceea ce va fi în viitor.
Dar mai bine sǎ numim credinţǎ ceea ce ne-au învǎţat cuvintele divine, adicǎ aceea a lucrurilor care nu sunt vǎzute.
Apostlul Pavel aprobǎ şi împǎrtǎşeşte cedinţa care lucreazǎ prin iubire; care, mai ales, nu poate exista fǎrǎ speranţǎ, nici, fǎrǎ iubire speranţa, şi nici una nici alta, fǎrǎ credinţǎ.

[modifică] Sfânta Scriptură

Amintiţi-vă că este unul şi acelaşi Cuvînt al lui Dumnezeu de-a lungul întregii Scripturi, unul şi acelaşi Cuvînt ce răsună în gura tuturor scriitorilor sacri, El care, fiind la început Dumnezeu la Dumnezeu, nu are nevoie de silabe pentru că nu e supus timpului (Enarratio in Psalmos, 103, 4, 1).
Nu aş crede în Evanghelie dacă nu m-ar îndemna autoritatea Bisericii catolice (Contra epistulam Manichaei quam vocant fundamenti, 5, 6).

[modifică] Dogmatică

[modifică] Crezul (Simbolul)

Simbolul să fie pentru tine oglindă. Priveşte-te în el ca să vezi dacă crezi tot ceea ce afirmi că crezi. Şi bucură-te în fiecare zi de credinţa ta (Sermo 58, 11, 13).

[modifică] Dumnezeu Creatorul

Dumnezeu este mai înalt decât cea mai mare înălţime a fiinţei mele şi mai adânc decât ce e mai intim în mine (Confessiones 3, 6, 11).
Căci Dumnezeu cel Atotputernic (...), fiind cu desăvîrşire bun, nu ar fi îngăduit vreodată ca un rău oarecare să existe în lucrările sale, dacă nu ar fi destul de puternic şi de bun pentru a face ca din răul însuşi să izvorască binele (Enchiridion de fide, spe et caritate, 11, 3).
"Înger" desemnează rolul, nu natura. Întrebi cum se numeşte această natură? Spirit. Întrebi despre rolul ei? Înger; după ceea ce este -- spirit, după ceea ce face -- înger (Enarratio in Psalmos, 103, 1, 15).

[modifică] Duhul Sfânt

Duhul Sfînt purcede de la Tatăl ca izvor primar, iar prin darul veşnic pe care Tatăl îl face Fiului, purcede de la Tatăl şi de la Fiul în comuniune (De Trinitate, 15, 26, 47).

[modifică] Schimbarea la Faţă

Aceasta Petru n-o înţelesese cînd dorea să trăiască lîngă Cristos pe munte. Ţi-a pregătit aceasta, Petre, pentru după moarte. Dar acum îţi spune: Coboară ca să trudeşti pe pămînt, ca să slujeşti pe pămînt, ca să fii dispreţuit, răstignit pe pămînt. Viaţa coboară ca să fie ucisă; Pîinea, ca să sufere de foame; Calea coboară ca să trudească pe cale; Izvorul coboară ca să înseteze; iar tu te împotriveşti suferinţei (Sermo 78, 6).

[modifică] Fecioara Maria

Maria a rămas fecioară în zămislirea Fiului său, fecioară în naşterea lui, fecioară cînd l-a purtat, fecioară cînd l-a hrănit la sînul său, pururea fecioară (Sermo 186, 1).
Mai fericită e Maria pentru că a primit credinţa lui Cristos decât pentru că a zămislit trupul lui Cristos (De sancta virginitate, 3).
Maria este cu adevărat Mamă a mădularelor [lui Cristos], pentru că ea a cooperat prin iubire la naşterea în Biserică a credincioşilor, care sunt mădularele acestui Cap (De sancta virginitate, 6).

[modifică] Biserica

"Biserica înaintează peregrinând printre persecuţiile lumii şi mângâierile lui Dumnezeu" (De civitate Dei 18, 51).
Nu există alt mister al lui Dumnezeu în afară de Cristos (Epistula 187, 11, 34).
Deci să ne bucurăm şi să aducem mulţumiri pentru că am devenit nu numai creştini, ci Cristos însuşi. Înţelegeţi, fraţilor, harul pe care Dumnezeu ni l-a făcut, dăruindu-ni-l pe Cristos drept Cap? Tresăltaţi şi bucuraţi-vă, am devenit Cristos. Într-adevăr, deoarece El este Capul şi noi sîntem mădularele, omul întreg înseamnă El şi noi (...). Plinătatea lui Cristos înseamnă deci Capul şi mădularele; ce înseamnă: Capul şi mădularele? Cristos şi Biserica (In evangelium Iohannis tractatus, 21, 8).
Iată-l pe Cristos întreg, Cap şi Trup, unul singur alcătuit dintr-o mulţime (...). Fie că vorbeşte Capul, fie mădularele, Cristos este cel care vorbeşte. El vorbeşte în persoana Capului (ex persona capitis) sau în persoana Trupului (ex persona corporis). După cum este scris: «Vor fi amîndoi un trup. Taina aceasta mare este; o spun cu privire la Cristos şi la Biserică» (Ef 5, 31-32). Iar Domnul însuşi spune în Evanghelie: «Nu mai sînt doi, ci un singur trup» (Mt 19, 6). După cum aţi văzut, există în fapt două persoane diferite şi totuşi ele alcătuiesc una singură în îmbrăţişarea conjugală (...). În calitate de Cap îşi spune «Mire», în calitate de Trup îşi spune «Mireasă» (Enarratio in Psalmos, 74, 4).
Ceea ce spiritul nostru, adică sufletul nostru, este pentru mădularele noastre, Duhul Sfînt este pentru mădularele lui Cristos, pentru Trupul lui Cristos, care este Biserica (Sermo 267, 4).

[modifică] Judecata de apoi şi învierea morţilor

Tot răul pe care-l fac cei răi este pus la socoteală ─ iar ei nu ştiu. În ziua în care «Dumnezeu nu va tăcea» (Ps 50, 3) (...), El se va întoarce către cei răi şi le va spune: «Eu i-am pus pe pămînt pe aceşti sărmani ai mei pentru voi. Eu, Capul lor, domneam în cer de-a dreapta Tatălui meu, dar pe pămînt mădularele mele flămînzeau. Dacă voi aţi fi dăruit mădularelor mele, ceea ce le-aţi fi dat ar fi ajuns pînă la Capul lor. Cînd i-am pus pe pămînt pe aceşti sărmani ai mei, am făcut din ei comisionarii voştri care să strîngă faptele voastre bune în visteria mea: voi n-aţi pus nimic în mîinile lor, de aceea nu aveţi nimic la mine (Sermo 18, 4, 4).
În nici un punct credinţa creştină nu întâlneşte mai multă opoziţie decât în privinţa învierii trupurilor (Enarratio in Psalmos, 88, 2, 5).

[modifică] Sacramentele (Tainele)

[modifică] Cântul liturgic

Cît am plîns ascultînd imnurile, cîntările, suavele accente ce răsunau în Biserica voastră! Ce emoţii am cules din ele! Se prelingeau în urechea mea, picurînd adevărul în inima mea. Un mare avînt de pietate mă înălţa şi lacrimile mi se scurgeau pe obraz, însă îmi făceau bine (Confessiones 9, 6, 14).

[modifică] Botezul

Cuvântul se uneşte cu elementul material şi se face sacramentul (In evangelium Iohannis tractatus, 80, 3).

[modifică] Euharistia

"Această cetate răscumpărată în întregime, adică adunarea şi societatea sfinţilor, este oferită lui Dumnezeu ca jertfă universală de către Marele Preot, care, luînd chip de rob, s-a oferit chiar şi pe sine însuşi pentru noi în pătimirea sa, pentru a face din noi trupul unei Cap atît de însemnat. (...) Aceasta este jertfa creştinilor: «Noi, cei mulţi, sîntem un singur trup în Cristos» (Rom 12, 5). Biserica nu încetează să reînnoiască această jertfă în Sacramentul altarului, binecunoscut credincioşilor, în care se arată că, în ceea ce oferă, ea se oferă pe sine" (De civitate Dei, 10, 6).
Dacă voi sînteţi Trupul lui Cristos şi mădularele sale, Taina voastră este aşezată pe masa Domnului, voi primiţi Taina voastră. Răspundeţi «Amin» («Da, este adevărat!») la ceea ce primiţi, şi consimţiţi la aceasta prin răspunsul vostru. Auzi cuvîntul: «Trupul lui Cristos» şi răspunzi: «Amin». Fii deci un mădular al lui Cristos ca Amin-ul tău să fie adevărat (Sermo 272).

[modifică] Pocăinţa

Cel care îşi mărturiseşte păcatele lucrează deja împreună cu Dumnezeu. Dumnezeu îţi acuză păcatele; dacă ţi le acuzi şi tu însuţi, te uneşti cu Dumnezeu. Omul şi păcătosul sînt ─ ca să spunem aşa ─ două realităţi: omul e lucrarea lui Dumnezeu; păcătosul e lucrarea ta, omule. Nimiceşte ceea ce ai făcut tu, pentru ca Dumnezeu să mîntuiască ceea ce a făcut El (...). Cînd începi să urăşti ceea ce ai făcut, atunci încep faptele tale bune, fiindcă îţi acuzi faptele rele. Începutul faptelor bune este mărturisirea faptelor rele. Înfăptuieşti adevărul şi vii la Lumină (In evangelium Iohannis tractatus, 12, 13).
Biserica a primit cheile Împărăţiei cerurilor ca să se săvîrşească în ea iertarea păcatelor prin sîngele lui Cristos şi prin lucrarea Duhului Sfînt. În această Biserică sufletul care era mort prin păcat îşi recapătă viaţa, pentru a trăi cu Cristos, al cărui har ne-a mîntuit (Sermo 214, 11).
Dacă n-ar exista în Biserică iertarea păcatelor, n-ar exista nici o nădejde, nici o speranţă de viaţă veşnică şi de eliberare veşnică. Să-i aducem mulţumiri lui Dumnezeu, care a făcut Bisericii sale un asemenea dar (Sermo 213, 8).

[modifică] Preoţia

Dacă e trufaş slujitorul altarului, va fi pus laolaltă cu diavolul. Dar pentru aceasta nu e profanat darul lui Cristos care continuă să curgă prin El la fel de curat şi prin el ajunge limpede în pămînt dîndu-i rodnicie (...). Puterea sprirituală a sacramentului este, într-adevăr, asemenea luminii: ajunge curată la cei care trebuie să fie luminaţi şi nici dacă trece prin fiinţe întinate, ea nu se întinează (In evangelium Iohannis tractatus, 5, 15).

[modifică] Morală

[modifică] Fericirea creştină

Desigur că noi toţi vrem să trăim fericiţi şi în neamul omenesc nu este nimeni care să nu fie de acord cu această afirmaţie, chiar înainte să fie pe deplin formulată (De moribus ecclesiae catholicae 1, 3, 4).
Aşadar, cum se face că te caut, Doamne? De vreme ce căutîndu-te, Dumnezeul meu, caut viaţa fericită, fă-mă să te caut ca sufletul meu să trăiască, fiindcă trupul meu trăieşte din sufletul meu, iar sufletul meu trăieşte din tine (Confessiones 10, 20, 29).
Acolo ne vom odihni şi vom vedea; vom vedea şi vom iubi; vom iubi şi vom lăuda. Iată ce va fi la sfîrşitul fără de sfîrşit. Şi ce alt sfîrşit avem, dacă nu să ajungem în împărăţia care nu va avea sfîrşit? (De civitate Dei 22, 30).

[modifică] Pasiunile

Pasiunile sunt rele dacă iubirea este rea şi bune dacă iubirea este bună" (De civitate Dei 14, 7).

[modifică] Conştiinţa

Întoarce-te la conştiinţa ta, întreab-o. (...) Întoarceţi-vă, fraţilor, în lăuntrul vostru şi, în tot ceea ce faceţi, priviţi-l pe Martor, pe Dumnezeu (In epistulam Iohannis ad Parthos tractatus, 8, 9).

[modifică] Virtuţile

Să trăieşti bine nu este altceva decît să-l iubeşti pe Dumnezeu cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată lucrarea ta. Îi arăţi (prin cumpătare) o iubire desăvîrşită, pe care nici o nenorocire nu o poate zdruncina (ceea ce ţine de tărie), care nu ascultă decît de El (şi aceasta este dreptatea), care veghează pentru a discerne toate, de teama de nu te lăsa luat prin surprindere de viclenie şi de minciună (şi aceasta este prudenţa) (De moribus ecclesiae catholicae, 1, 25, 46).
Împlinirea tuturor faptelor noastre este iubirea. Acolo este ţinta; spre a o dobîndi alergăm, spre ea alergăm; odată ajunşi, în ea vom afla odihnă (In epistulam Iohannis ad Parthos tractatus, 10, 4).

[modifică] Păcatul

Dumnezeu, care ne-a creat fără noi, nu a voit să ne mântuiască fără noi (Sermo 169, 11, 13).
"Păcatul este iubire de sine până la dispreţul faţă de Dumnezeu" (De civitate Dei 14, 28).
Păcatul este un cuvânt, o faptă sau o dorinţă care se împotrivesc legii veşnice (Contra Faustum manichaeum, 22, 27).
Omul nu se poate feri de orice păcat atît cît este în trup, cel puţin de păcatele uşoare. Dar să nu nesocoteşti aceste păcate pe care le numim uşoare: dacă nu ţii seama de ele cînd le cîntăreşti, să tremuri cînd le numeri. Multe obiecte uşoare adunate laolaltă atîrnă greu; multe picături umplu un fluviu; multe grăunţe fac o grămadă. Atunci ce speranţă ne rămîne? Înainte de toate mărturisirea... (In epistulam Iohannis ad Parthos tractatus, 1, 6).

[modifică] Legea morală

Oare unde sînt înscrise aceste reguli, dacă nu în cartea luminii pe care o numim Adevăr? Acolo e scrisă orice lege dreaptă, de acolo trece în inima omului care înfăptuieşte dreptatea, nu mutîndu-se în el, ci punîndu-şi în el amprenta, ca o pecete care, de pe un inel, se întipăreşte în ceară, dar fără a părăsi inelul (De Trinitate, 14, 15, 21).
Furtul este cu siguranţă pedepsit de legea ta, Doamne, şi de legea care este înscrisă în inima omului şi pe care nici fărădelegea nu o poate şterge (Confessiones 2, 4, 9).
Dumnezeu a scris pe tablele Legii ceea ce oamenii nu citeau în inimile lor (Enarratio in Psalmos 57, 1).
Cel care va voi să mediteze cu pietate şi perspicacitate Cuvîntarea pe care Domnul a rostit-o pe munte, aşa cum o citim în Evanghelia Sfîntului Matei, va găsi în ea fără îndoială codul desăvîrşit al vieţii creştine (...). Această Cuvîntare conţine toate preceptele, toate învăţăturile menite să călăuzească viaţa creştină (De sermone Domini in monte, 1, 1).

[modifică] Har şi îndreptăţire

Îndreptăţirea celui nelegiuit este o lucrare mai mare decât crearea cerului şi a pământului... pentru că cerul şi pământul vor trece, dar mântuirea şi îndreptăţirea celor aleşi nu vor trece niciodată (In evangelium Iohannis tractatus, 72, 3).
El [Dumnezeu] începe prin a face în aşa fel încât prin lucrarea sa noi să voim: El desăvârşeşte, cooperând cu voinţa noastră deja convertită (De gratia et libero arbitrio, 17).
Desigur, şi noi lucrăm, dar nu facem decît să lucrăm împreună cu Dumnezeu care lucrează. Căci îndurarea lui ne-a luat-o înainte, ca să fim vindecaţi; ea merge şi în urma noastră pentru ca, o dată vindecaţi, să fim însufleţiţi; merge înaintea noastră ca să fim chemaţi; merge şi în urma noastră ca să fim preamăriţi; merge înaintea noastră ca să trăim după evlavie, merge în urma noastră ca să trăim pentru totdeauna cu Dumnezeu, căci fără El nu putem face nimic (De natura et gratia, 31).
Dacă Tu, la capătul lucrărilor tale foarte bune (...), te-ai odihnit în ziua a şaptea, prin aceasta ne spui dinainte, prin glasul cărţii tale, că la capătul lucrărilor noastre «care sînt foarte bune» tocmai prin faptul că Tu ni le-ai dăruit, şi noi, în sabatul vieţii veşnice ne vom odihni în Tine (Confessiones 13, 36, 51).
Tu eşti preamărit în adunarea Sfinţilor şi, încununând meritele lor, Tu încununezi darurile tale (Enarratio in Psalmos 102, 7).
Harul a venit înainte; acum se înapoiază cele datorate (...): meritele sunt daruri ale lui Dumnezeu (Sermo 298, 4-5).

[modifică] Cele zece porunci

După cum iubirea cuprinde două porunci la care Domnul raportează toată Legea şi Profeţii (...), la fel şi cele zece porunci sînt împărţite în două table. Trei au fost scrise pe o tablă şi şapte pe cealaltă (Sermo 33, 2, 2).

[modifică] Jertfa pentru Dumnezeu

«Orice faptă săvîrşită pentru a se apropia de Dumnezeu şi a fi în comuniune cu El şi pentru a fi astfel fericit este o jertfă adevărată» (De civitate Dei, 10, 6).

[modifică] Numele lui Dumnezeu

Numele lui Dumnezeu e mare acolo unde este rostit cu respectul datorat măreţiei şi maiestăţii sale. Numele lui Dumnezeu e sfînt acolo unde este chemat cu veneraţie şi cu teama de a nu-l ofensa (De sermone Domini in monte, 2, 45, 29).

[modifică] Sfinţirea Duminicii

"Iubirea de adevăr caută sfântul răgaz, nevoia iubirii primeşte munca dreaptă" (De civitate Dei, 19, 19).

[modifică] Curăţia şi puritatea inimii

Curăţia cu adevărat ne adună şi ne aduce la unitatea pe care am pierdut-o risipindu-ne (Confessiones 10, 29, 40).
Credeam că înfrînarea e în puterile noastre, puteri pe care nu ştiam să le am, căci eram atît de prost încît nu ştiam că nimeni nu poate fi înfrînat dacă nu-i dai Tu (...). De bună seamă mi-ai fi dat, dacă aş fi bătut la uşa urechilor tale cu suspinul meu lăuntric şi cu credinţă tare aş fi aruncat asupra ta grija mea (Confessiones 6, 11, 20).
[Credincioşii trebuie să creadă articolele Crezului] pentru ca, crezînd, să asculte de Dumnezeu; ascultînd, să trăiască aşa cum se cuvine; trăind cum se cuvine, să-şi purifice inima şi, purificîndu-şi inima, să înţeleagă ce cred (De fide et Symbolo, 10, 25).

[modifică] Comuniunea cu Dumnezeu

Cel trufaş caută puterea pământească, iar cel sărac în spirit caută Împărăţia cerurilor (De sermone Domini in monte, 1, 1, 3).
Acolo va fi slava adevărată; nimeni nu va fi lăudat din greşeală sau din linguşire; adevăratele onoruri nu vor fi nici refuzate celor care le merită, nici acordate celor nevrednici; de altfel, nici un nevrednic nu le-ar putea pretinde, de vreme ce nu va fi primit decît cine e vrednic. Acolo va fi pacea adevărată, unde nimeni nu va suferi împotrivire nici de la sine însuşi, nici de la alţii. Răsplata virtuţii va fi Acela care a dăruit virtutea şi s-a făgăduit pe sine însuşi ca răsplata cea mai bună şi cea mai mare: «Eu voi fi Dumnezeul vostru şi voi veţi fi poporul meu» (Lev 26, 12)... Aceasta o spun şi cuvintele Apostolului: «Pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi» (1 Cor 15, 28). El însuşi va fi ţinta dorinţelor noastre, El, pe care îl vom contempla fără sfîrşit, îl vom iubi fără săturare, îl vom lăuda fără oboseală. Acest dar, această bucurie, această îndeletnicire va fi cu siguranţă comună tuturor, precum este şi viaţa veşnică (De civitate Dei 22, 30).

[modifică] Spiritualitate

[modifică] Rugăciunea în general

El [Dumnezeu] vrea ca dorinţa noastră să fie încercată în rugăciune. Astfel El ne pregăteşte să primim ceea ce este gata să ne dea (Epistula 130, 8, 17).
El [Isus] se roagă pentru noi ca preotul nostru, El se roagă în noi drept cap al nostru, El primeşte rugăciunea noastră ca Dumnezeul nostru. Să ne recunoaştem deci în El glasurile noastre iar în noi, glasul lui (Enarratio in Psalmos 85, 1).

[modifică] Rugăciunea Tatăl nostru

Parcurgeţi toate rugăciunile care se află în Scripturi şi nu cred că aţi putea găsi în ele ceva ce să nu fie cuprins în Rugăciunea domnească (Epistula 130, 12, 22).
«Tatăl nostru»: acest nume trezeşte în noi, în acelaşi timp, iubirea, afecţiunea în rugăciune (...) şi speranţa de a dobîndi ceea ce sîntem pe cale să cerem (...). Căci ce poate El să refuze rugăciunii fiilor săi, atunci cînd le-a îngăduit deja să-i fie fii? (De sermone Domini in monte, 2, 4, 16).
Pe bună dreptate cuvintele «Tatăl nostru care eşti în ceruri» se înţeleg despre inima celor drepţi, unde Dumnezeu locuieşte ca în templul său. Astfel cel care se roagă va dori să-l vadă sălăşluind şi în sine pe Cel pe care îl invocă (De sermone Domini in monte, 2, 5, 17).
Euharistia este Pîinea noastră cea de toate zilele. Virtutea proprie acestei hrane divine este o putere de unire: ea ne uneşte cu Trupul Mîntuitorului şi face din noi membrele sale, pentru ca noi să devenim ceea ce primim (...). Această Pîine de toate zilele se mai află şi în lecturile pe care le ascultaţi în fiecare zi în Biserică, în imnurile care se cîntă şi pe care le cîntaţi. Toate acestea sînt necesare pelerinajului nostru (Sermo 57, 7, 7).
Putem de asemenea, fără să rănim adevărul, să dăm cuvintelor «Facă-se Voia ta precum în cer aşa şi pe pămînt» acest înţeles: în Biserică, la fel ca în Domnul nostru Isus Cristos; în Mireasa logodită lui, la fel ca în Mirele care a împlinit Voinţa Tatălui (De sermone Domini in monte, 2, 6, 24).