Eminescu văzut de Caragiale

Citate de Eminescu văzut de Caragiale, de la Wikicitat

Salt la: navigare, căutare

Replica lui Caragiale la descrierea unilaterală a lui Eminescu pe care mulţi contemporani ne-au lăsat-o, de poet rupt de realitate, pierdut în visuri, indiferent la mizeriile vieţii, a fost o suită de trei articole: În Nirvana, Ironie şi Două note. Caragiale ne dezvăluie un caracter mult mai complex, plin de contradicţii, supus unor impulsuri instinctive pe care nu şi le putea controla.

Cuprins

[modifică] Profilul psihologic schiţat de Maiorescu

Titu Maiorescu l-a cunoscut îndeaproape pe Eminescu. În studiul Eminescu şi poeziile sale, publicat în 1889, anul morţii lui Eminescu, Maiorescu scrie:

„Ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu este o aşa covârşitoare inteligenţă, ajutată de o memorie căreia nimic din cele ce-şi întipărise vreodată nu-i mai scăpa (nici chiar în epoca alienaţiei declarate), încât lumea în care trăia el după firea lui şi fără nici o silă era aproape exclusiv lumea ideilor generale ce şi le însuşise şi le avea pururea la îndemână. În aceeaşi proporţie tot ce era caz individual, întâmplare externă, convenţie socială, avere sau neavere, rang sau nivelare obştească şi chiar soarta externă a persoanei sale ca persoană îi era indiferentă.”[1]

Maiorescu crede că Eminescu nu a fost nici fericit, nici nefericit şi că personalitatea lui nu a fost influenţată de evenimente exterioare.

„Eminescu, din punct de vedere al egoismului cel mai nepăsător om ce şi-l poate închipui cineva, precum nu putea fi atins de un simţământ prea intensiv al fericirii, nu putea fi nici expus la o prea mare nefericire. Seninătatea abstractă, iacă nota lui caracteristică în melancolie, ca şi în veselie.” [2]
„Cuvintele de amor fericit şi nefericit nu se pot aplica lui Eminescu în accepţiunea de toate zilele. Nici o individualitate femeiască nu-l putea captiva şi ţine cu desăvârşire în mărginirea ei. Ca şi Leopardi în Aspasia, el nu vedea în femeia iubită decât copia imperfectă a unui prototip irealizabil. Îl iubea întâmplătoarea copie sau îl părăsea, tot copie rămânea, şi el, cu melancolie impersonală, îşi căuta refugiul într-o lume mai potrivită cu el, în lumea cugetării şi a poeziei.” [3]
„Viaţa lui externă e simplu de povestit, şi nu credem că în tot decursul ei să fi avut vreo întâmplare dinafară o înrâurire mai însemnată asupra lui. Ce a fost şi ce a devenit Eminescu este rezultatul geniului său înnăscut, care era prea puternic în a sa proprie fiinţă încât să-l fi abătut vreun contact cu lumea de la drumul său firesc.” [4]

Ca o concluzie, Maiorescu afirmă că Eminescu nu a suferit din cauza unor lipsuri materiale.

„A vorbi de mizeria materială a lui Eminescu însemnează a întrebuinţa o expresie nepotrivită cu individualitatea lui şi pe care el cel dintâi ar fi respins-o. Cât i-a trebuit lui Eminescu ca să trăiască în accepţiunea materială a cuvântului, a avut el totdeauna. Grijile existenţei nu l-au cuprins niciodată în vremea puterii lui intelectuale; când nu câştiga singur, îl susţinea tatăl său şi-l ajutau amicii. Iar recunoaşterile publice le-a dispreţuit totdeauna.” [5]

[modifică] Profilul psihologic schiţat de I.L. Caragiale

Contrariat de afirmaţiile lui Maiorescu, Caragiale ripostează cu vehemenţă în articolul Ironie din 1890.

„Îmi vine destul de greu să contrazic nişte autorităţi în materie literară, ştiind bine cât le iritează contrazicerea şi cât de primejdioasă e iritaţia lor pentru soarta şi reputaţia unor simpli muritori ca noi; dar trebuie să spun odată că poetul de care e vorba a trăit material rău; sărăcia lui nu este o legendă; a fost o nenorocită realitate, şi ea îl afecta foarte. Ce Dumnezeu! Doar n-a trăit omul acesta acum câteva veacuri, ca să ne permitem cu atâta uşurinţă a băsni despre trista lui viaţă! … A trăit până mai ieri, aci, cu noi, cu mine, zi cu zi, ani întregi… Pe cine vrem noi să amăgim?”[6]}}
„S-a susţinut că dispreţuia averea… E un neadevăr – pe care nu-l poate spune decât sau cine n-a cunoscut pe poet, sau cine… vrea să spună un neadevăr – o afirm eu aci cu siguranţa că afară de teorii fanteziste, psihologice, etnice, etice, estetice şcl. nu voi căpăta nicio dezminţire serioasă. L-am cunoscut, am trăit lângă el, foarte aproape vreme îndelungată şi ştiu cât de mult preţ punea pe plăcerile materiale ale vieţii. L-am văzut destul de adesea scrâşnind din lipsă. Contrarietatea patimilor, dorul vag de poet, acel dor de care se depărtează ţinta, cu cât îi pare lui că se apropie de dânsa, îl aruncau, ce-i drept, în cea mai întunecată melancolie, dar nu-l zdrobeau niciodată; lipsa materială însă îl excita, îl demoraliza, îl sfărâma cu desăvârşire… da, dar era prea mândru ca să se plângă de asta, şi mai ales acelora ce trebuiau s-o înţeleagă nespusă.”[7]}}

Caragiale nu neagă existenţa trăsăturilor descrise de Maiorescu, dar afirmă că ele erau însoţite de manifestări nestăpânite de o violenţă extremă. Astfel, viaţa lui Eminescu a fost o continuă oscilare între perioade de linişte şi seninătate şi altele, de implicare nestăpânită în evenimentele care aveau loc în preajma lui.

„Avea un temperament de o excesivă neegalitate, şi când o pasiune îl apuca era o tortură nemaipomenită. Am fost de multe ori confidentul lui.

Cu desăvârşire lipsit de manierele comune, succesul îi scăpa foarte adese … Atunci era o zbuciumare teribilă, o încordare a simţirii, un acces de gelozie, care lăsau să se întrevadă destul de clar felul cum acest om superior trebuia să sfârşească. Când ostenea bine de acel cutremur, se închidea în odaia lui, dormea dus şi peste două-trei zile se arăta iar liniştit, ca «Luceafărul lui – nemuritor şi rece». Acum începea cu verva lui strălucită să-mi predice budismul şi să-mi cânte Nirvana, ţinta supremă a lui Buda-Sakiamuni.”[8]}}

„Aşa l-am cunoscut atuncea, aşa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel şi trist; comunicativ şi ursuz; blând şi aspru; mulţumindu-se cu nimica şi nemulţumit totdeauna de toate; aci de o abstinenţă de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieţii; fugind de oameni şi căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic şi iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! – fericită pentru artist, nefericită pentru om!”[9]

Pentru asemenea oameni contactul cu realitatea exterioară este dificil de cele mai multe ori şi le transformă viaţa într-o continuă confruntare.

„Omul acesta a trăit, mai des mâhnit, mai rar vesel, într-un cerc foarte restrâns de prieteni. Dar era şi un om ciudat! El îşi făcea o plăcere din necaz şi din durere o voluptate. Dacă nu avea vreo supărare, şi-o căuta; dacă nu venea să-l întâmpine durerea din afară, el ştia să şi-o scormonească singur din rărunchi. Cu un astfel de caracter mai era şi de tot sărac.”[10]}}

„În capul cel mai bolnav, cea mai luminoasă inteligenţă; cel mai mâhnit suflet, în trupul cel mai trudit! Şi dacă am plâns când l-au aşezat prietenii şi vrăjmaşii, admiratorii şi invidioşii sub «teiul sfânt», n-am plâns de moartea lui; am plâns de truda vieţii, de câte suferise această iritabilă natură de la împrejurări, de la oameni, de la ea însăşi.”[11]

În deplin acord cu Maiorescu, şi Caragiale subliniază înzestrarea intelectuală remarcabilă a lui Eminescu, dar şi încrederea nezdruncinată în geniul său.

„Am cunoscut foarte de-aproape un om cu o superioară înzestrare intelectuală; rareori a încăput într-un cap atâta putere de gândire. Era pe lângă aceasta un mare poet; cu cea mai nobilă şi mai înaltă fantezie, ajutată de un rafinat instinct artistic, el a turnat într-o lapidară «formă nouă limba veche şi-nţeleaptă», pe care o cunoştea atât de bine şi o iubea atât de mult.”[12]}}
„Dar dacă nu dorea onoruri, dacă fugea de zgomot şi de laude, asta nu era decât din pricina deşertăciunii lor, iar nu din vreo falsă modestie ce l-ar fi făcut să n-aibă deplină şi manifestă încredere, faţă cu toată lumea, în talentul lui. Avea talent, şi o ştia mai bine decât oricine; nici o critică nu-l putea face să se-ndoiască de sine, iar aplauzele nu i-ar fi putut spune decât mai puţin de ce credea el însuşi. De aceea opera ce ne-a lăsat-o nu denotă nici un moment de ezitare sau neîncredere în sine.”[13]
„Era o frumuseţe! O figură clasică încadrată de nişte plete mari negre; o frunte înaltă şi senină; nişte ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând şi adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare.” [14]}}

[modifică] Alte mărturii

În sprijinul afirmaţiilor lui Caragiale vin multe din mărturiile celor care l-au cunoscut. Sora poetului, Aglae Drogli, îşi aduce aminte: „ca copil şi băiat era foarte drept, blând şi milos, totodată despot mare şi pesimist”[15]. Mai târziu, ca student la Viena, Slavici îl descrie la fel.

„Om de o veselie copilăroasă, el râdea cu toată inima, încât ochii tuturora se-ndreptau asupra lui. În clipa următoare se-ncrunta însă, se strâmba ori îşi întorcea capul cu dispreţ. Cea mai mică contrazicere-l irita; muzica de cele mai multe ori îl supăra; şuierătura-l făcea să se cutremure; orişice scârţâitură-l scotea din sărite.”[16]}}

Eminescu însuşi, înainte de se muta la Bucureşti în 1877, îi scrie lui Slavici:

„Dar tu ştii c-am fost totdeauna caracter melancolic şi n-am avut niciodată destul curaj de viaţă; prin urmare tot ce gândesc sau fac e azi mai ticăit decât înainte. N-am inimă în mine nici cât e-ntr-o mămăligă, nu gândesc nici la tine, nici la lume, nici la mine însumi. Singura deosebire e c-am devenit susceptibil, că orice atac, cel mai nevinovat, mă irită încât am o adevărată Berserkerwut (furie sălbatecă, germ.), că s-au înmulţit oamenii cu care nu mai vorbesc nici un cuvânt şi c-am s-ajung să nu mai vorbesc chiar cu nimeni, nici cu mine însumi.”[17]

În sfârşit, pentru perioada gazetăriei de la Timpul, avem amintirile ziaristului M. Brăneanu care în 1881 şi 1882 era tânăr colaborator şi corector, subaltern al lui Eminescu. Amintirile lui au fost relatate de D. Roşca.

„Poetul era un prieten ideal. Bun de inimă, îndatoritor, niciodată răutăcios, totdeauna gata de sacrificiu pentru alţii. De discutat serios nu prea discuta cu alţii nici literatură, nici filozofie, nici politică, nici altceva. Se vedea simţindu-se ridicat sus peste ceilalţi, la care privea liniştit şi blând din înălţimea gândurilor lui. Îi asculta bucuros pe toţi şi când se întâmpla de spuneau vreo prostie, zâmbea binevoitor. Era o fire plină de contraste şi extreme: rezervat şi expansiv, izolat şi plăcându-i zgomotul vieţii, foarte dulce cu prietenii şi neîndurat cu adversarii de idei, pe care îi ura din cea mai adâncă convingere. Viaţa de gazetar îl făcuse unilateral; generaliza scăderile unora din roşii (C.A. Rosetti) asupra tuturor. Cu subalternii lui se purta îndatoritor; se întâmpla că muncea el şi pentru ei, de pildă traducea el în locul lui Brăneanu când îl vedea încărcat de muncă şi-i lua cu sine la «câte un pelin», cum făcea cu Brăneanu, care era foarte tânăr pe atunci. În redacţie muncea enorm de mult; până nu înnebunise întâi, nu-i plăceau chefurile exagerate şi bucuriile senzuale, ca după nebunie, ci stătea ziua întreagă, uneori noaptea chiar, la redacţie. Cu superiorii era demn şi neîncovoiat.”[18]

Una dintre cele mai tipice forme de manifestare nestăpânită era gelozia pe care Eminescu însuşi o condamna în scrisorile sale către Veronica.

„Tu trebuie să ştii, Veronică, că pe cât te iubesc, tot aşa – uneori – te urăsc; te urăsc fără cauză, fără cuvânt, numai pentru că-mi închipuiesc că râzi cu altul, pentru care râsul tău nu are preţul ce i-l dau eu şi nebunesc la ideea că te-ar putea atinge altul, când trupul tău e al meu exclusiv şi fără împărtăşire. Te urăsc uneori pentru că te ştiu stăpână pe toate farmecele cu care m-ai nebunit, te urăsc presupunând că ai putea dărui din ceea ce e averea mea, singura mea avere. Fericit pe deplin nu aş fi cu tine, decât departe de lume, unde să n-am nici a te arăta nimănui şi liniştit nu aş fi decât închizându-te într-o colivie, unde numai eu să am intrarea.”[19]}}
„Tu îmi faci imputarea că nu-ţi vorbesc deloc de amor – dar tu nu ştii că amorul meu e un pahar în adevăr dulce, dar în fundul lui e plin de amărăciune. Şi acea amărăciune, care-mi tulbură pururea amintirea ta, e acea gelozie nebună, care mă face distras, care mă amăreşte şi când eşti de faţă, şi când nu eşti. Veronicuţa mea, dacă acest sentiment care tâmpeşte mintea şi stinge-n om orice curaj de viaţă, n-ar învenina pururea zilele şi nopţile mele, dacă n-ar fi ingredienţa fatală a oricărei gândiri la tine, aş fi poate în scrisorile mele mai expansiv şi mai vorbăreţ.”[20]}}

Şi Mite Kremnitz, cu care Eminescu a trăit o poveste de dragoste, îşi aduce aminte de unele manifestări extreme ale temperamentului lui.

„Într-adevăr, într-o vară, când dragostea sa ameninţa să degenereze în turbare, el îmi spuse după o zi în care zăcusem în pat din cauza unei migrene: «ieri după masă am venit la d-ta, am trecut prin toate odăile, şi am ajuns la uşa d-tale, însă am găsit-o închisă; altfel aş fi pătruns înăuntru şi te-aş fi omorât». Afară de aceasta mai observasem la el o imposibilitate de a se stăpâni.”[21]}}

Caragiale povesteşte despre ieşiri chiar mai şocante.

„Aşa, odată, ca întotdeauna, înamorat şi fără un ban, a venit de dimineaţă la redacţie foarte amărât: avea acu, numaidecât, «nevoie de o sumă însemnată; dacă n-o găsea, se-mpuşca». N-a voit să ne spună de ce anume acea sumă şi de ce atâta grabă, a refuzat să meargă să prânzim ca după obicei împreună şi a dispărut dintre noi.

Seara, se afla … unde? la bal mascat la teatru. Trepădase toată ziua după cămătar; îl găsise, din norocire; luase iar bani cu procente orbeşti; îşi cumpărase un rând de haine de lux, cilindru, botine de lac, mănuşi galbene, şi, deghizat astfel cât putuse mai bine, umbla de colo până colo, amestecat în mulţimea de gură cască. Urmărea foarte gelos pe persoana gândurilor lui, care avea o patimă nespusă pentru flirt sub mască şi domino – lucru ce, prin trivialitatea lui, lovea pe poet şi-n amor şi-n mândrie. Norocul în ziua aceea n-a voit să fie întreg pentru bietul nostru prieten: pe uzurar i-l scoase în cale bine dispus; pe femeie o trimisese la bal pentru altcineva. Nu e vorba, după bal, galantul contrariat «şi-a plătit un souper fin» – ceea ce l-a făcut să fie a doua zi foarte fără chef, cu atât mai mult cu cât era foarte uşurat de greutatea banilor prinşi cu destulă alergătură în ajun: ca toţi oamenii de felul lui, îi azvârlise seara, ca să-i dorească dimineaţa.”[22]

Violenţa impulsurilor sale inconştiente apare şi în ciorna unei scrisori către Cleopatra Lecca Poenaru.

„Ei bine, fii a mea ... nu o noapte întreagă ... ceea ce n-aş fi cerut ... ci o oră, o singură oră ... şi-ţi promit pe mormântul mamei mele că de la tine plec acasă şi mâine vei primi o scrisoare din partea unui om ce nu ar mai fi şi care va zice că moare pentru c-ai fost crudă cu el ... Numele tău rămâne ne-ntinat, nimeni nu ştie ce s-a întâmplat ... gura care-a putut să-ţi facă o asemenea propunere va fi închisă pentru totdeauna. Vezi dar cât te iubesc ... dacă plătesc amorul meu cu viaţa – să plătesc cu el un moment de fericire.”[23]

[modifică] Note

  1. ↑ Titu Maiorescu, Critice, vol. II, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1967, pag. 331
  2. ↑ Titu Maiorescu, Critice, vol. II, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1967, pag. 333
  3. ↑ Titu Maiorescu, Critice, vol. II, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1967, pag. 334
  4. ↑ Titu Maiorescu, Critice, vol. II, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1967, pag. 329
  5. ↑ Titu Maiorescu, Critice, vol. II, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1967, pag. 331
  6. ↑ I.L. Caragiale, Ironie, în Ei l-au văzut pe Eminescu, Antologie de texte de Cristina Crăciun şi Victor Crăciun, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989 pag. 150
  7. ↑ I.L. Caragiale, Ironie, în Ei l-au văzut pe Eminescu, Antologie de texte de Cristina Crăciun şi Victor Crăciun, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989 pag. 151
  8. ↑ I.L. Caragiale, În Nirvana, în Ei l-au văzut pe Eminescu, Antologie de texte de Cristina Crăciun şi Victor Crăciun, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989 pag. 148
  9. ↑ I.L. Caragiale, În Nirvana, în Ei l-au văzut pe Eminescu, Antologie de texte de Cristina Crăciun şi Victor Crăciun, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989 pag. 147
  10. ↑ I.L. Caragiale, Ironie, în Ei l-au văzut pe Eminescu, Antologie de texte de Cristina Crăciun şi Victor Crăciun, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989 pag. 150
  11. ↑ I.L. Caragiale, În Nirvana, în Ei l-au văzut pe Eminescu, Antologie de texte de Cristina Crăciun şi Victor Crăciun, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989 pag. 148
  12. ↑ I.L. Caragiale, Ironie, în Ei l-au văzut pe Eminescu, Antologie de texte de Cristina Crăciun şi Victor Crăciun, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989 pag. 149
  13. ↑ I.L. Caragiale, Ironie, în Ei l-au văzut pe Eminescu, Antologie de texte de Cristina Crăciun şi Victor Crăciun, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989 pag. 149
  14. ↑ I.L. Caragiale, În Nirvana, în Ei l-au văzut pe Eminescu, Antologie de texte de Cristina Crăciun şi Victor Crăciun, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989 pag. 146
  15. ↑ Ei l-au văzut pe Eminescu, Antologie de texte de Cristina Crăciun şi Victor Crăciun, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989, pag. 76
  16. ↑ Ioan Slavici, Amintiri, Ed. Minerva, Bucureşti, 1983, pag. 17
  17. ↑ M. Eminescu, Opere, vol. XVI, Corespondenţa. Documentar, Ed. Academiei, Bucureşti, 1989, pag. 183
  18. ↑ Ei l-au văzut pe Eminescu, Antologie de texte de Cristina Crăciun şi Victor Crăciun, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989, pag. 358
  19. ↑ Dulcea mea Doamnă / Eminul meu iubit, Corespondenţă inedită Mihai Eminescu – Veronica Micle, Editura POLIROM, 2000, pag. 157
  20. ↑ Dulcea mea Doamnă / Eminul meu iubit, Corespondenţă inedită Mihai Eminescu – Veronica Micle, Editura POLIROM, 2000, pag. 157
  21. ↑ Mite Kremnitz, Amintiri fugare despre M. Eminescu (încredinţate fiului meu adoptiv) în Ei l-au văzut pe Eminescu, Antologie de texte de Cristina Crăciun şi Victor Crăciun, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989, pag. 313
  22. ↑ I.L. Caragiale, Două note, în Ei l-au văzut pe Eminescu, Antologie de texte de Cristina Crăciun şi Victor Crăciun, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989 pag. 153
  23. ↑ M. Eminescu, Opere, vol. XVI, Corespondenţa. Documentar, Ed. Academiei, Bucureşti, 1989, pag. 351
Adus de la "http://ro.wikiquote.org/wiki/Eminescu_v%C4%83zut_de_Caragiale"