Garabet Ibrăileanu

Citate de Garabet Ibrăileanu, de la Wikicitat

Garabet Ibrăileanu ( * 23 mai 1871 - 11 martie 1936 ), este un academician, critic literar, eseist, istoric literar, pedagog, redactor literar, romancier român.

[modifică] Despre Ion Luca Caragiale

„Numele din opera comică a lui Caragiale ne dau impresia că fac parte din personagiile pe care le denumesc. Desigur, şi pentru că ne-am deprins cu ele. Dar şi pentru că numele samănă, prin ele însele, cu personagiile. Aceasta se dovedeşte prin faptul că deodată, la prima lectură sau reprezentare a unei comedii a lui Caragiale, simţim că personagiile nu puteau să aibă alt nume, în orice caz că au numele lor. Şi trebuie adăogat că mai ales în piesele de teatru e mai necesară această corespondenţă, căci o piesă de teatru e scurtă, şi nu e timp când să se facă acea sudare între nume şi personagiu, ceea ce e posibil într-un lung roman, care, la rigoare, poate «imita» viaţia şi în privinţa aceasta (...)

Alecsandri, ca în toate stadiile copilăreşti ale literaturii, avea procedeul copilăros. El, pe excroc îl numea Pungescu, pe demagog Răzvrătescu, pe poetul ridicol Odo-başa ori Acrostihescu.

Caragiale procedează artistic. El se mulţumeşte să sugereze: «Zaharia Trahanache», şi prin nune şi mai ales, prin pronume şi la definitiv prin combinarea numelui cu a pronumelui, sugerează bătrâneţea şi chiar decreptitudinea şi tot ce are greoi şi ticăit venerabilul preşedinte. Să nu se spună că acest nume face impresia aceasta fiindcă, posterior, s-a asociat în mintea noastră caracterul tipului cu numele său. Nu poate fi nici o îndoială, că dacă ai auzi pentru întâia oară acest nume, şi numai numele, n-ai avea o impresie, fie şi pe departe, asemănătoare cu aceea pe care o ai când cunoşti personagiul. «Farfuride» şi «Brânzovenescu», prin aluzia culinară a numelor lor, sugerează, cred, inferioritate, vulgaritate şi lichelism. «Nae Ipingescu», prin sonoritate chiar (ori e o impresie personală?) fără nici o asociaţie de idei cu croitoria inferioară (ipingea) şi cu ciubotăria (pingea), sugerează extracţie inferioară, ocupaţie de rând şi imbecilitate. «Caţavencu», cu silabele lui stridente şi cu conturul ridicol, redă perfect pe demagogul latrans. «Agamiţă Dandanache» rimează, cred, cu ramolismentul comic, prin diminutivul caraghios al stralnicului nume Agamemnon, pe care Trahanache îl pronunţă «Gagamiţă» şi care redă căderea în copilărie a acestui ramolit; prin conţinutul noţional al cuvântului «Dandanache» şi prin sonoritatea acestui cuvânt; prin sufixul «-ache», comun şi numelui lui Trahanache, şi prin suma tututror acestora. Iar cuvântul dandana se potriveşte cu rolul lui în piesă: schimbarea intempestivă a candidatului la deputăţie, dezesperarea Zoei din cauza scrisorii amoroase etc., plus dandanaua mai veche cu «pac! la Războiul!». Din punct de vedere al ultimei intenţii, Caragiale procedează oarecum în genul Alecsandri. Dar cât de pe încunjur, adică de artistic!”

„Caragiale este cel mai mare creator de viaţă din întreaga noastră literatură. Şi, într-un sens, este singurul creator, pentru că numai el singur, în toată literatura română, «face concurenţă stării civile». (expresia este împrumutată de la Balzac - n.n.)

Am văzut mulţi comisari în urbile prin care m-am perindat în viaţa mea. Pe d. Rustea de la Roman, pe d. Dancu de la Bârlad şi pe atâţia alţii. Dar când eram în clasa V-a liceală, am văzut Noaptea furtunoasă - şi pentru mine, de-atunci încoace, «comisar» arămas Nae Ipingescu. Nici d. rustea şi Dancu, nici ceilalţi, pe care i-am văzut înainte ori după Nae Ipingescu şi Cucoana Ilenuţa din uliţa Sfinţilor Voievozi din Roman, şi Cucoana Zoiţa din mahalaua Sf. Ilie din Bârlad, puneau şi ele ţara la cale, căci erau şi ele mume din popor, dar le-a bătut pentru totdeauna Coana Efimiţa din «Conu Leonida faţă cu reacţiunea». Şi iarăşi, mulţi preşedinţi de cluburi şi de întruniri, cam ramoliţi şi cam solemni, am văzut în viaţa mea, însă toţi şi-au pierdut conturul, dar pe Trahanache îl văd aşa de clar.. Căci Caragiale a prins şi a turnat în Nae, în Coana Efimiţa şi în Trahanache, tot ce aveau caracteristic Rustea şi Dancu, Cucoana Ilenuţa şi Cucoana Zoiţa şi venerabilii preşedinţi de cluburi, care prezidau întrunirile în copilăria şi tinereţea mea şi uneori şi acuma. (...) ei bine, acest merit de a fi creat oamenii şi a le fi dat drumul în lume, la noi îl are numai Caragiale. Numai el, pe pământul românesc, pe lângă sutele de milioane de oameni creaţi de Dumnezeu de-a lungul vremii, a mai creat câţiva. Şi aceasta este arta cea mare. În aceasta stă suprema forţă a prozatorului. Creaţia, prin «suflare de viaţă», cum scrie la Biblie.”

[modifică] Despre Barbu Ştefănescu Delavrancea

„Delavrancea a adus în literatura românească viaţa celor mulţi, interesul cald pentru această viaţă şi, în scrisul românesc, limba vie a celor care trăiesc în contact cu pământul, şi un stil colorat în locul stilului curent şi amort de până atunci. Delavrancea este unul dintre creatorii literaturii artistice române şi unul din promotorii literaturii celei mai nouă, a aceleia care s-a inspirat mai mult din viaţa aşa de originală şi specifică a ţărănimii noastre.

El ar putea fi socotit ca o tranziţie - sau ca o combinaţie - între intelectualism liric de la zugrăvit, poate c-un accent exagerat, în Trubadurul şi în Linişte, şi între «ţărănismul» şi «poporanismul» de la 1900, întrupat, poate cam romantic, în Sultănica.

Dar Delavrancea a fost încă ceva: a fost un mare orator. Un orator în adevăratul înţeles al cuvântului, prin stilul şi prin «acţiunea» oratoriei sale. Nu ştim dacă a fost la noi altcineva care să poată târă după el mulţumirea ca Delavrancea. Oratoria sa era pasionată şi colorată. Talentului său nu-i convenea argumentarea înlănţuită şi rece, ci entuziasmul şi invectiva“.

[modifică] Despre Octavian Goga

„D-l Octavian Goga s-a făcut cunoscut în 1906 printr-un volum de «Poezii» în care aducea o lume nouă, un sentiment nou şi o formă nouă. După Alecsandri, care cântase pe ţăranul pitoresc şi patriarhal când nu cântase pe ţăranul-decor sau chiar pe ţăranul-bibelou, veni Coşbuc care cântă viaţa idilică, idealizată a unei ţărănimi fericire, iar după Coşbuc veni d. Goga, care introduse în poezia noastră pe ţăranul oprimat, aşa cum se încercase altădată să ni-l zugrăvească, în treacăt şi fără succes, Cezar Bolliac sau, în timpurile mai noi, cu un succes discutabil N. Beldiceanu.

Dar d. Goga, în deosebire de aceşti înaintaşi, nu se mărginea numai la zugrăvirea vieţii ţărăneşti, într-un sens sau altul. La drept vorbin, nici nu era în inteţia lui să dea scene, idicile sau tragice, din viaţa ţărănească.

Natură personală, subiectivă şi revoluţionară, d. Goga redă numai atât din aspectele vieţii de la ţară cât îi era necesar spre a exprima mila pentru dezmoşteniţi, ura pentru asupritori şi speranţa într-un viitor de răzbunare şi de reparaţie.

În acest admirabil prolog al poeziilor sale intitulat «Rugăciune», d. Goga îşi definea însuşi natura temperamentului său poetic:

«Sădeşte braţul meu, stăpâne,
Tăria urii şi-a iubirii.»

(...) Dar la perfecta concordanţă a formei cu fondul, contribuia şi o altă particularitate a limbii d-lui Goga. Limba din «Poezii» era parcă ferecată, în sonorităţile ei se auzeau parcă zângănitul lanţurilor şi sfărâmarea lor, vestită de poet, iar ritmul uneori fatal parcă, în precipitarea lui, ca în «Clăcaşii», alteori sobru şi solemn ca în «Rugăciune», desăvârşea prestigiul acestor poezii.

Prin aceste variante mijloace a izbutit d. Goga în acest gen ingrat, al cărui material - sentimentele naţionale şi sociale - are atâtea contingenţe cu utilul, în specie cu preocupările politice de toate zilele.

Volumul de «Poezii» al d-lui Goga avu un succes răsunător, datorit şi frumuseţii artistice şi atmosferei de sentimente de pe atunci. Dar d. Goga, în urma publicării acestui volum, făcu o evoluţie. Cauzele sunt variate. Mai întâi, poate, ar fi aceea că, prin chiar natura ei, lira revoluţionară are puţine coarde. Apoi însuşi duhul biblic al acestui apostol trebui să sufere o scădere. D. Goga, cucerind celebritatea, începu să vină în contact cu cercuri mai largă de oameni, începu să frecventeze «ţara», să vină prin Bucureşti, să cunoască «domni». Pe de altă parte, începu să devină un «factor» important în luptele din Ardeakm să păşească pe arena politicii practice, lucruri care toate contribuiră să laicizeze pe profetul din «Rugăciune». Şi, dacă vom mai adăuga fatala oboseală a inspiraţiei în preajma vârstei de treizeci de ani a poeţilor români, atunci poate vom fi atins cauzele mai însemnate pentru care d. Goga şi-a spânzurat în cui lira sa revoluţionară sau, ca să fim mai precişi, pentru care d-sa a început să înstruneze tot mai rar această liră.

Omul politic care se tot degaja din profetul de altădată, s-a dovedit însă un ziarist de mare talent. «Însemnările unui trecător», «crâmpeie den zbuciumările de peste munţi», un mănunchi de articole publicate acum câţiva ani, sunt scrise, în felul lor, tot aşa de bine poate ca şi «Poeziile».“