Ion Luca Caragiale

De la Wikicitat

Ion Luca Caragiale - dramaturg român

[modifică] Atribuite

• "Proştii mor, dar prostia rămâne."
• "Toate mulţumirile trebuie plătite; înainte de a se căpăta, par destul de ieftine, în urmă, prea scumpe."
• "Creaţia:... a apuca din haosul inform elemente brute, a le topi împreună şi a le turna într-o formă care să îmbrace o viaţă ce se diferenţiază într-un chip absolut hotărât de tot ce nu este ea - aceasta este puterea naturii şi a artistului.
• "Opiniile sunt libere, dar nu şi obligatorii."
• "Când ar fi să dau vreo povaţă unui tânăr, iată pe care i-aş da-o: Tinere să-ţi faci patria scumpă şi sfântă ca şi mama! S-o iubeşti şi s-o respecţi din adâncul sufletului tău. de dragostea şi de respectul tău pentru ea să nu faci vreodată reclamă şi paradă. Ba, ai dreptul şi datoria să urăşti, să loveşti, să sfarmi pe acei fraţi ai tăi ticăloşi, care, în loc s-o iubească şi s-o respecte ca pe o mamă, cuminte, onestă şi severă, o curtează, o măgulesc şi exaltează ca pe o bătrână cochetă nebună."
• "Celebru:...unul care începe să trăiască după ce a murit."
• "Un om nu trebuie să încerce decât ceea ce poate."

[modifică] Despre

• "Iancu Luca Caragiale, / Vinde berea cu masură, / Face şi literatură / Însă nu face parale."
  • Dâmboviţa, apă dulce... - Alexandru Predescu, Ed. Albatros, 1970

[modifică] Despre Barbu Ştefănescu Delavrancea

„Apus de soare e o dramă în patru mari tablouri, a căror perfectă unitate se-ncheagă împrejurul tipului cardinal - Ştefan cel Mare. În ele sunt adunate şi coordonate, gradat şi armonic, toate elementele acelei prodigioase figuri istorice şi a mândrei sale epoce de eroism; naiva bonomie de răzaş cuminte şi sănătos; blândeţea şi omenia faţă cu cei ce-l ascultă şi-l iubesc; dragostea lui de copii şi de cei mici, ca a cocoşului împintenat pentru puii care ciugulesc în raza pazei lui; pietatea pentru dispăruţii tovarăşi de atâtea strălucite biruinţi şi de rare, dar groaznice înfrângeri; îndrăzneala lui faţă cu orice primejdie; încrederea în vitejia şi pioşia lui de ostaş; mila lui de dreptate; voinţa aceea neîncovoiată nici la atingerea fierului aprins care-i arde carnea vie ... Iubit, venerat, adorat de toată lumea lui, afară de trei palide umbre, care se vor risipi la ultima lui strălucire ...

Pe urmă ... El, stăpânul tuturor, rob al creaţiunii sale: domnia Moldovei! ... Îngenunchind el dinaintea aceluia ce de acuma are să fie domn, şi, cu buzele care apropie o jumătate de veac au ştiut porunci fără umbră de-mpotrivire, sărutând mâna tânără pe care de-acu-încolo e chemată de soartă să poarte sabia Moldovei ...

Dar acel suprem Tatăl nostru în limba clasică în care bătrânul erou l-a-nvăţat de mic copil! ... Şi sabia lui, nedespărţita-i tovarăşe, pe care - după ce a pus-o să-şi îndeplinească ultima datorie, pedepsind pe cine a-ndrăznit a voi şi a gândi altfel decât gândeşte şi vrea domnul Moldovei - o părăseşte meritatei odihne, odihne ce-l cheamă acuma şi pe el: «Ţi-ai împlinit menirea, ca şi mine!». Şi, înainte de a-şi da sufletul, colosul, privind «fără frică moartea, pe care a-nfruntat-o de atâtea ori», rosteşte, făcându-şi cruce, cuvântul cel mai sfânt ce l-a avut săpat în fundul sufletului: «Moldova!»

Şi ... Soarele apune. Sunt toate patru tablourile, grupurile aşa de logic şi de simetric aşezate, ţinându-se fiecare figură în potrivită perspectivă ... Şi totdeauna în faţă, aproape pe acelaşi plan, alături cu figura măreaţă a eroului, acea suavă arătare a copilei, Oana cea pe drept cuvânt iubită de el - tipul bunătăţii şi cuminţeniei, supunerii şi devotamentului, adorând pe strălucitul ei binefăcător ca pe un sfânt ce este - seamănă cu un luceafăr mic, sclipind şi el totdeauna împrejurul marelui astru“.