Ion Vartic

Ion Vartic - scriitor român

[modifică] Cioran naiv ṣi sentimental

(comentar : Unde autorul se întreabă, cum sînt Romani...)

“Paradoxul de a fi român constă în a fi “şi..., şi...”. (...) De aceea, fiind “moderaṭi”, sîntem pînǎ astǎzi şi orientali, şi occidentali, şi estici, şi central-europeni, şi tragici, şi netragici. Faptul cǎ ne aflǎm aşezaţi sub spectrul ameninţǎtor al unei permanente “fatalitǎţi exterioare” ne dǎ un anume tragism ; în schimb, faptul cǎ speculǎm profunda “filosofie funebrǎ” ca pe o scuzǎ pentru pasivismul nostru, o devalorizeazǎ şi o transformǎ, pînǎ la urmǎ, într-un “subterfugiu de laṣi” prin care ne anulǎm, simultan, tragismul real. În consecinţǎ, paradoxul de a fi român constǎ în a rǎmîne mereu neîmplinit într-o direcţie sau alta, tot timpul la mijloc de plin şi gol.” (p. 216-217)

(comentar : Unde autorul se întreabă, cum s-a sinucis Cioran (!?)...)

“Cu puṭin înainte de a se îneca în “curentul anonim al vieţii” şi de a i se şterge conturul de persoanǎ, deja cu goluri de memorie, orientare şi identitate, Cioran intuise, totuşi, ce i se întîmplǎ ; într-o zi, pe stradǎ, întrebat de un trecǎtor dacǎ “Sînteţi Cioran ?”, el rǎspunde dumerit, asemeni lui Borges : “Am fost”. ” (p. 334)

“De ce nu s-a sinucis dintr-o datǎ Cioran ? Fiindcǎ era condamnat sǎ se sinucidǎ zi de zi, toatǎ viaţǎ, sau, cu alte cuvinte, sǎ regreseze continuu. Fiindcǎ purta în sine regresiunea cea mare, aceea originarǎ, ce îl face fǎrǎ oprire sǎ se scufunde, ca într-un “abis matern”, în “starea de non-conştiinţǎ şi de ireflecţie”, cu senzaţia cǎ nu mai este om, ci, cel mult, “o plantǎ conştientǎ”, care evitǎ, în mod fluent, “imanenţa fiinţei”. Cioran nu avea cum sǎ se sinucidǎ, pentru cǎ la el fluxul suicidar se îneacǎ şi se disolvǎ în apele adînci ale regresiunii de care era inundat. Dus în jos pe undele regresiunii, el nici n-apucǎ sǎ-şi mai dea prea bine seama de declinul sǎu treptat, pentru a-şi decide singur ora morţii. Cioran moare doar cînd regresiunea îşi desǎvîrşeşte în el lucrarea. Însemnarea din 15 octombrie 1970, din Caiete, e întru totul simptomaticǎ pentru regresiunea lui thalassalǎ. Cioran viseazǎ cǎ pluteşte pe apele unui fluviu imens, în vreme ce Eliade îl roagǎ sǎ nu se lase dus de curent ; el îi rǎspunde cǎ, “din moment ce sunt atins de nu ştiu ce rǎu fǎrǎ remediu”, ar fi mai bine sǎ disparǎ cît mai curînd şi cǎ are “oroare sǎ moarǎ ca toatǎ lumea” ; trezindu-se din coşmarul sǎu thalassal, îi rǎmîne vie amintirea acestui fluviu “de o extraordinarǎ mǎreţie, şi care figura pentru mine moartea idealǎ”. ” (p. 335)