Nicolae Iorga

Citate de Nicolae Iorga, de la Wikicitat
Salt la: navigare, căutare

Nicolae Iorga - istoric român

  • "Viata nu inseamna a trai ci a sti pentru ce traiesti."
  • "Modestia este pentru proști."
  • "Încrederea nu se pierde decât o dată."
  • "Sunt iertări care biciuiesc în față."
  • "Dacă poți merge, de ce să te târăști?"
  • "Pierzi în viață ani și la moarte cerșești o clipă."
  • "Nu te conving cu adevărat decât ideile tale."
  • "Nu spune niciodată "nu se poate", ci începe cu "să vedem"."
  • "Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului și de dușmănia prietenului."
  • "Temnița cea mai de temut e aceea în care te simți mai bine."
  • "A contraface bine e chiar mai greu decât a face."
  • "E o mare primejdie să ajungi a fi mulțumit de tine însuți."
  • "Stăpânirea romană în Dacia a fost un izvor de ordine și propășire."
  • "Viteazul privește pericolul, cutezătorul îl caută, nebunul nu-l vede."
  • "Singura ofensă pe care nu o poți pedepsi este discursul funebru."
  • "Adevărul este ca apa rece care face rău doar dinților stricați."
  • "Bun cu adevărat e numai acela care nu lasă a se săvârși răul în împrejurul lui."
  • "Până acum oamenii n-au găsit alt drum spre adevăr decât greșeala."
  • "Vorba bună și zâmbetul și fapta binefăcătoare sunt raze ale Soarelui răsfrânte în sufletul omului."
  • "Niciodată un om mare nu e mai mare decât în zdrențe.
  • "Sunt succese care te înjosesc și înfrangeri care te înalță."
  • " Un fapt e numai atunci istorie cind nici una din radacinile lui nu mai atinge prezentul"
  • "De cele mai multe ori un om are mai multe caractere: unul pe care-l crede el, altul pe care i-l da publicul si un al treilea pe care nici unul, nici altul nu-l pot deslusi niciodata, si care e cel adevarat."
  • "Adevărul este pretutindeni, dar nu-l recunoaște decât cel care-l căută."
  • "Lenea nu-i odihnă și de aceea-i lipsește mulțămirea."
  • "Un om bun nu e acel care face bine, ci acel care se bucură de bine."
  • "Gândul morții să-ți slujească în orice clipă pentru a înțelege prețul vieții."
  • "A părăsi o luptă din cauza ticăloșiei mediului e tot una ca și cum ți-ai tăia gâtul fiindcă e noroi afară."
  • "E un mișel acela care-și dorește dușmanii îngenunchiați în nenorocire."
  • "Mulți te prețuiesc pentru câte o faptă a ta; te prețuieste in adevăr numai acela pentru care exiști intreg, pentru tine insuți."
  • "Istorie se cheamă ceea ce s-a intâmplat cu adevărat, nu ceea ce am vrea să se fi intâmplat."
  • "A te crede mai mare e intotdeauna mai bine decât a te crede mai mic: mărești in același timp datoria și idealul tău."
  • "Un om in adevăr bun e numai acela care ar fi putut fi rău și n-a fost."
  • "Niciodată un om cinstit nu se poate apăra cu atâta inverșunare ca mincinosul care a fost prins."
  • "Nu supăra pe cine nu știe să se supere."

("Cugetări")


  • Despre Barbu Ștefănescu Delavrancea:
„Dintru întâi Hagi-Tudose nu există. În toată lumea, aproape dispărută astăzi, a pașnicilor bătrâni cari și-au purtat picioarele pe țerina Ierusalimului, e cu neputință să se fi aflat maniacul lui Delavrancea, ființa aceasta de o zgârcenie epică și imposibilă, care e mai puțin un zgârcit decât zgârcenia însăși, rezumatul tuturor variațților tipului, chintesența figurilor acestora uscate de foame și arse de patima banului. Mai mult, Hagi-Tudose n-are antecedente literare, ca mai toate personagiele lui Delavrancea, de altfel. Nu e nici Harpagon, nici Grandet; pe lângă figurile acestea enorme și ele, Hagi-Tudose este un uriaș, nu ca reprezentație artistică, ci ca însușiri caracteristice, ca tip viu. Leagă la un loc zgârcenia cea mai crasă, îndărătnicia cea mai puțin omenească, o putere de voință așa de mare încât, în frigurile agoniei, îi pare rău de banul dat pentru bucățica de lemn care-i dezmorțește umbra de trup; îmbracă acest complex monstru de însușiri extreme în antereul peticit și ultraarhaic, în pantalonii asemănători cu casa Danaidelor a hagiului, și vei avea tipul - energic, viu, epic și imposibil ca viață - al lui Hagi-Tudose, ale evlaviosului și bogatului enoriaș al Sfintei Troițe.
Amănunțimile sunt notate după același tipar ca și însuși tipul. Ceea ce le va distinge va fi iarăși caracterul uriaș, mărirea aceasta extremă, groaznică, halucinantă care se întâlnește în toate operele scriitorului nostru. Delavrancea nu poate vedea normal și exact, și de altmintrelea vederea normală a lucrurilor e veșnic un desideratum pentru artist: trecute prin ochiul lui, lucrurile vor căpăta o deviație patologică și măritoare, precum ele vor fi deviate în sensul humoristic, atunci când vor trece prin ochiul limpede, vioi și vesel al lui Creangă. Ele, lucrurile din natură, vor crește, atingând dimensiuni neobișnuite și fantastice, de o fantezie plin colorată și uriașă, fioros de puternică (...).
Dintre toți prozatorii români culți, exceptându-l pe Al. Odobescu, Delavrancea a știut să-și creeze limba cea mai plastică și mai frumoasă, cu o rezervă - vom vedea-o acuși. Limba aceasta s-a făcut încetul cu încetul. Cea dintâi perioadă cuprinde volumul întâi (Sultănica) și majoritatea celor din volumul al doilea (afară de memoriile Trubadurului și de Liniște). Era o limbă grea de bogată ce era o limbă orientală, haină grea de purpură și de aur, care zdrobea deseori cugetările sub greutatea ei din cale-afară de mare. Adjectivele colorate și sonore, vorbele căutate nu atâta ca înțeles, cât ca putere de sunet, formau o coadă nefolositoare și de rău gust adeseori. Se vedea în stilul acesta munca, o muncă aprigă, vânătoarea necontenită a modernului după originalitate“.
  • Despre George Coșbuc:
„Coșbuc aduce în primele lui încercări de copilandru (...) o notă de desăvârșire originală, total în afară și de dulcegăria lui Alecsandri și de dureroasele sforțări sufletești ale lui Eminescu în ultima fază. În Fata craiului din cetini povestea populară e îmbrăcată în versuri cum de la Eminescu nu se făcuseră: Vorbesc stelele noaptea cu florile-n grădină ... și tot așa șo în Blăstămul de mamă, în ritm popular.
El aduce astfel dincoace, după acea scurtă carieră, neobservată, la Tribuna, cu multă trudă de traduceri, analiza sufletului popular ca în nuvelele și în poezia de la început ale lui Slavici. Astfel, în La oglindă, al cării metru săltăreț se potrivește cu zbuciumul fetei ce se joacă de-a gătitul cu frica bătăii de la mamă: ba chiar recunoști, în Moartea lui Gelu (1898), ecouri din Miorița. În genere, poezia lui Coșbuc e de o virtuozitate extraordinară: subiectul e aproape indiferent. Astfel, pe tema călugărilor de la Neamț cari beau până se isprăvește butoiul, temă uzată și trivială, el dă bucata de atâta humor Toți sfinții.
În vremea când i se obiecta de un traducător din Piatra-Neamț, trăit la o parte în provincia sa, în mijlocul unor harnice lecturi de autodidact, Grigore Lazu, ca modelele altora din bucățile lui s-au descoperit ori se mai pot descoperi, el nu dădea nici un răspuns. Aceasta și din temperament boem, care scria fără nici o preocupație de ambiție, dar și pentru că un singur lucru-l interesa pe acest scobitor de grai: forma.“