Nicolae Iorga

De la Wikicitat

Nicolae Iorga - istoric român

• "Viata nu inseamna a trai ci a sti pentru ce traiesti."
• "Modestia este pentru proşti."quhuqhquqhquhquhuqhhuquhquhquhquhqhqqqqq
• "Încrederea nu se pierde decât o dată."
• "Sunt iertări care biciuiesc în faţă."
• "Dacă poţi merge, de ce să te târăşti?"
• "Pierzi în viaţă ani şi la moarte cerşeşti o clipă."
• "Nu te conving cu adevărat decât ideile tale."
• "Nu spune niciodată "nu se poate", ci începe cu "să vedem"."
• "Fereşte-te deopotrivă de prietenia duşmanului şi de duşmănia prietenului."
• "Temniţa cea mai de temut e aceea în care te simţi mai bine."
• "A contraface bine e chiar mai greu decât a face."
• "E o mare primejdie să ajungi a fi mulţumit de tine însuţi."
• "Stăpânirea romană în Dacia a fost un izvor de ordine şi propăşire."
• "Viteazul priveşte pericolul, cutezătorul îl caută, nebunul nu-l vede."
• "Singura ofensă pe care nu o poţi pedepsi este discursul funebru."
• "Adevărul este ca apa rece care face rău doar dinţilor stricaţi."
• "Bun cu adevărat e numai acela care nu lasă a se săvârşi răul în împrejurul lui."
• "Până acum oamenii n-au găsit alt drum spre adevăr decât greşeala."
• "Vorba bună şi zâmbetul şi fapta binefăcătoare sunt raze ale Soarelui răsfrânte în sufletul omului."
• "Niciodată un om mare nu e mai mare decât în zdrenţe.
• "Sunt succese care te înjosesc şi înfrangeri care te înalţă."
• " Un fapt e numai atunci istorie cind nici una din radacinile lui nu mai atinge prezentul"
• "De cele mai multe ori un om are mai multe caractere: unul pe care-l crede el, altul pe care i-l da publicul si un al treilea pe care nici unul, nici altul nu-l pot deslusi niciodata, si care e cel adevarat."
• "Adevărul este pretutindeni, dar nu-l recunoaşte decât cel care-l căută."
• "Lenea nu-i odihnă şi de aceea-i lipseşte mulţămirea."
• "Un om bun nu e acel care face bine, ci acel care se bucură de bine."
• "Gândul morţii să-ţi slujească în orice clipă pentru a înţelege preţul vieţii."
• "A părăsi o luptă din cauza ticăloşiei mediului e tot una ca şi cum ţi-ai tăia gâtul fiindcă e noroi afară."
• "E un mişel acela care-şi doreşte duşmanii îngenunchiaţi în nenorocire."
• "Mulţi te preţuiesc pentru câte o faptă a ta; te preţuieste in adevăr numai acela pentru care exişti intreg, pentru tine insuţi."
• "Istorie se cheamă ceea ce s-a intâmplat cu adevărat, nu ceea ce am vrea să se fi intâmplat."
• "A te crede mai mare e intotdeauna mai bine decât a te crede mai mic: măreşti in acelaşi timp datoria şi idealul tău."
• "Un om in adevăr bun e numai acela care ar fi putut fi rău şi n-a fost."
• "Niciodată un om cinstit nu se poate apăra cu atâta inverşunare ca mincinosul care a fost prins."
• "Nu supăra pe cine nu ştie să se supere."

("Cugetări") pu o o 'p

• Despre Barbu Ştefănescu Delavrancea:

„Dintru întâi Hagi-Tudose nu există. În toată lumea, aproape dispărută astăzi, a paşnicilor bătrâni cari şi-au purtat picioarele pe ţerina Ierusalimului, e cu neputinţă să se fi aflat maniacul lui Delavrancea, fiinţa aceasta de o zgârcenie epică şi imposibilă, care e mai puţin un zgârcit decât zgârcenia însăşi, rezumatul tuturor variaţţilor tipului, chintesenţa figurilor acestora uscate de foame şi arse de patima banului. Mai mult, Hagi-Tudose n-are antecedente literare, ca mai toate personagiele lui Delavrancea, de altfel. Nu e nici Harpagon, nici Grandet; pe lângă figurile acestea enorme şi ele, Hagi-Tudose este un uriaş, nu ca reprezentaţie artistică, ci ca însuşiri caracteristice, ca tip viu. Leagă la un loc zgârcenia cea mai crasă, îndărătnicia cea mai puţin omenească, o putere de voinţă aşa de mare încât, în frigurile agoniei, îi pare rău de banul dat pentru bucăţica de lemn care-i dezmorţeşte umbra de trup; îmbracă acest complex monstru de însuşiri extreme în antereul peticit şi ultraarhaic, în pantalonii asemănători cu casa Danaidelor a hagiului, şi vei avea tipul - energic, viu, epic şi imposibil ca viaţă - al lui Hagi-Tudose, ale evlaviosului şi bogatului enoriaş al Sfintei Troiţe.

Amănunţimile sunt notate după acelaşi tipar ca şi însuşi tipul. Ceea ce le va distinge va fi iarăşi caracterul uriaş, mărirea aceasta extremă, groaznică, halucinantă care se întâlneşte în toate operele scriitorului nostru. Delavrancea nu poate vedea normal şi exact, şi de altmintrelea vederea normală a lucrurilor e veşnic un desideratum pentru artist: trecute prin ochiul lui, lucrurile vor căpăta o deviaţie patologică şi măritoare, precum ele vor fi deviate în sensul humoristic, atunci când vor trece prin ochiul limpede, vioi şi vesel al lui Creangă. Ele, lucrurile din natură, vor creşte, atingând dimensiuni neobişnuite şi fantastice, de o fantezie plin colorată şi uriaşă, fioros de puternică (...).

Dintre toţi prozatorii români culţi, exceptându-l pe Al. Odobescu, Delavrancea a ştiut să-şi creeze limba cea mai plastică şi mai frumoasă, cu o rezervă - vom vedea-o acuşi. Limba aceasta s-a făcut încetul cu încetul. Cea dintâi perioadă cuprinde volumul întâi (Sultănica) şi majoritatea celor din volumul al doilea (afară de memoriile Trubadurului şi de Linişte). Era o limbă grea de bogată ce era o limbă orientală, haină grea de purpură şi de aur, care zdrobea deseori cugetările sub greutatea ei din cale-afară de mare. Adjectivele colorate şi sonore, vorbele căutate nu atâta ca înţeles, cât ca putere de sunet, formau o coadă nefolositoare şi de rău gust adeseori. Se vedea în stilul acesta munca, o muncă aprigă, vânătoarea necontenită a modernului după originalitate“.

• Despre George Coşbuc:

„Coşbuc aduce în primele lui încercări de copilandru (...) o notă de desăvârşire originală, total în afară şi de dulcegăria lui Alecsandri şi de dureroasele sforţări sufleteşti ale lui Eminescu în ultima fază. În Fata craiului din cetini povestea populară e îmbrăcată în versuri cum de la Eminescu nu se făcuseră: Vorbesc stelele noaptea cu florile-n grădină ... şi tot aşa şo în Blăstămul de mamă, în ritm popular.

El aduce astfel dincoace, după acea scurtă carieră, neobservată, la Tribuna, cu multă trudă de traduceri, analiza sufletului popular ca în nuvelele şi în poezia de la început ale lui Slavici. Astfel, în La oglindă, al cării metru săltăreţ se potriveşte cu zbuciumul fetei ce se joacă de-a gătitul cu frica bătăii de la mamă: ba chiar recunoşti, în Moartea lui Gelu (1898), ecouri din Mioriţa. În genere, poezia lui Coşbuc e de o virtuozitate extraordinară: subiectul e aproape indiferent. Astfel, pe tema călugărilor de la Neamţ cari beau până se isprăveşte butoiul, temă uzată şi trivială, el dă bucata de atâta humor Toţi sfinţii.

În vremea când i se obiecta de un traducător din Piatra-Neamţ, trăit la o parte în provincia sa, în mijlocul unor harnice lecturi de autodidact, Grigore Lazu, ca modelele altora din bucăţile lui s-au descoperit ori se mai pot descoperi, el nu dădea nici un răspuns. Aceasta şi din temperament boem, care scria fără nici o preocupaţie de ambiţie, dar şi pentru că un singur lucru-l interesa pe acest scobitor de grai: forma.“