Søren Kierkegaard

Citate de Søren Kierkegaard, de la Wikicitat

Søren Aabye Kierkegaard - filozof şi scriitor danez.

[modifică] Frică şi cutremur

• A putea reveni astfel încât în aceeaşi secundă să pară că a stat pe loc şi a umblat, a face din saltul în viaţă un mers, a exprima în mod absolut sublimul în pedestru - o reuşeşte doar acel cavaler [al credinţei], şi acesta este singurul miracol.
• Credinţa e chiar acest paradox, că individualul, ca individual, e mai presus de universal şi e justificat în faţa acestuia, nu ca subordonat, ci ca supraordonat totuşi, a se remarca, astfel încât individualul, după ce va fi fost, ca individual, subordonat universalului, acum prin intermediul universalului, devine individualul care, ca individual, stă într-un raport absolut cu Absolutul.
• E o prostie (sau vreun zvon răspândit de vreun triton) faptul că aşa-zisa educaţie aleasă fereşte o fată de seducţie. Nu, existenţa este mai dreaptă şi mai cinstită: există doar un singur mijloc [de apărare] şi acesta este inocenţa.
• Epoca noastră nu rămâne la credinţă şi la miracolul ei care transformă apa în vin, ci merge mai departe, transformând vinul în apă.
• Heraclit obscurul, cel care şi-a aşternut gândurile în scrierile depuse în templul Dianei (pentru că gândurile i-au fost armura vieţii şi de-aceea le-a atârnat în templul zeiţei), Heraclit obscurul spunea: „Omul nu poate trece de două ori prin apa aceluiaşi râu”. Heraclit obscurul a avut un discipol care nu a rămas la acest nivel, ci a mers mai departe, adăugând: „nu se poate [trece prin acelaşi râu] nici măcar o dată.
• În această viaţă mă mulţumesc să fiu căsătorit cu mâna stângă, iar credinţa e îndeajuns de umilă pentru a o pretinde şi pe dreapta; că aceasta înseamnă umilinţă nu neg şi nici nu voi nega niciodată.
• Numai pasiunea împotriva altei pasiuni devine o coliziune poetică, şi nu acea zarvă a detaliilor înăuntrul aceleiaşi pasiuni.
• Poetul sau oratorul nu poate săvârşi ceea ce săvârşeşte eroul, el poate doar să admire, să iubească şi să se bucure prin intermediul eroului. Totuşi, poetul nu e mai puţin fericit; căci eroul este, ca să spunem aşa, natura sa mai bună, de care e îndrăgostit şi-n care se desfată pentru că nu mai este el însuşi, şi iubirea sa poate fi admiraţie.(...) El îşi urmează chemarea inimii, iar când a aflat ceea ce căuta, rătăceşte pe la uşa fiecăruia cu cântecul ori cu povestea sa, pentru ca toţi să-l admire pe erou precum el însuşi şi toţi să fie mândri de erou, asemeni lui.(...) Dacă rămâne astfel fidel iubirii sale, dacă înfruntă zi şi noapte acea viclenie a uitării care l-ar îndepărta de erou, atunci poetul şi-a desăvârşit opera, s-a alăturat eroului care l-a iubit şi el întocmai, căci poetul este natura mai bună a eroului, neputincioasă, într-adevăr, ca orice amintire, dar simultan transfigurată, ca orice amintire.
• Sunt profund convins că Dumnezeu este iubire; acest gând are pentru mine o validitate lirică originară.
• Tăcerea e capcana demonului şi cu cât este mai profundă, cu atât mai terifiant devine demonul. Dar tăcerea e şi înţelegerea reciprocă dintre divin şi individual.