Alexandru Săndulescu

• Despre Barbu Ștefănescu Delavrancea:

„În «Odinioară», ca și în alte povestiri (Apă și foc, Văduvele, De azi și de demult), Delavrancea se relevă ca un pictor etnografic al satului, iubitor de folclor și datini, pe care le notează, din păcate, prea exterior, fără seva și adâncile semnificații din Amintirile lui Creangă.

Cu nuvela Hagi-Tudose, Delavrancea realizează în esență un caracter în genul lui La Bruyere, cel mai izbutit din întreaga sa operă în proză. Interesul nuvelei stă în personajul ei central, asupra căruia se îndreaptă întreaga atenție a scriitorului. Propunându-și să dezvăluie o patimă dezlănțuită, paroxistică, pe urma marilor clasici universali, Delavrancea apelează la mijloace și procedee literare cele mai adecvate și, am putea spune, cele mai recente. Sugestiile realismului și ale naturalismului francez, atât de prețuit, se dovedesc aici deosebit de fructuoase. Scriitorul nostru cunoaște importanța mediului, a tabloului de interior pentru a caracteriza mai exact o psihologie. Camera sărăcăcioasă, mâncată de igrașii și mucigaiuri a lui Hagi-Tudose ne spune mult despre austeritatea excesivă a zgârcitului (...). Impresia e de singurătate lugubră, de cavou în care zgârcitul orbecăie în beznă ca un hâd liliac al nopții.

Nemulțumit de simpla relatare exterioară, de astă dată, ca în Domnul Vucea, scriitorul întreprinde sondaje psihologice, urmărind cu finețe reacțiile cele mai variate. Pentru că e o fire ascunsă și ipocrită, hagiul nu se destăinuie decât sie însuși. Monologul său e mai degrabă un dialog foarte animat și nu e lipsit de o anumită tentă comică“.