Dumitru Găleșanu

Dumitru Găleșanu

Dumitru Găleșanu - poet și filosof român postmodern

Emoții în multivers

• Mai întâi au fost cuvântul şi ţipătul umbrei fără contur.
• Virtuţile omului roşind şi pălind în faţa instinctului de conservare.
• E-atât de fragil universul în care trăim!
• Eu sunt ţărâna, patria urmelor tale, însemnul iubirii aprinse în om.
• În conştiinţa arhaică tronează Timpul sacru primordial şi Sinele magic arhetipal.
• Timpul e însăşi inima fiinţei noastre […], este chiar miezul, o chintesenţă-a materiei şi-a întreg universului.
• Fiecare cuvânt are o lumină a lui.
• Dintotdeauna ţi-am vorbit despre fiinţă, de continuum spaţiu-timp, despre raţiune şi mişcare.
• La porţile universului aş fi vrut să-mi trimit inima şi mâna mea gânditoare.
• Mereu am avut nostalgia misterului, o risipire-a luminii spre cel nevăzut, sub eonii limpezi ai cerului.
• Heraclit vedea în l o g o s veşnica metamorfoză (…).
• Eu de pe vârful aripii albastre a păsării cerului trăiesc şi respir.
• Visul nu-i nimic altceva decât o convenţie pururi nouă, născută din simţul comun al realităţii.

Pe corzile luminii

• Lumina transcende spaţiul şi timpul – într-o dimensiune în care viaţa dă sens tuturor lucrurilor.
• Sub maelstromul cerului – doar noi şi sufletele noastre, îmbrăţişaţi ca un lujer de foc ţâşnind vertical, cu ieşiri inegale într-altă lumină.
• Poezia vie – graalul vieţii mele, supremă trezie.
• Big Bang şi mişcarea materiei ne însoţeşte perpetuu cu facerea ei.
• Destinul meu era deja scris în parfumul tău de femeie când poemul acesta venea pe calea lactee...
• […] ce bogat să fi fost Diogene în traiul lui simplu statornicit ca un sfânt!
• […] Nesfârşită în timp, neţărmurit fiinţează materia.
• Ea: facerea însăşi: suverana iubire.
• Străveziu e vântul uitării şi-atât de vagă memoria lui.

Fugă spre roșu

• La ferestrele sufletului stă de veghe floarea aprinsă din roua de stea.
• În adevăr nu poţi trăi orice (...).
• Lucrurile fiinţează dincolo de cuvinte, în fără de număr.
• Aşteptaţi până când voi fi murit de tot şi-atunci veţi vedea cum toate gândirile, cum toate simţirile şi iubirile mi se vor fi adunat de jur împrejur ca nişte corbi înfometaţi, laolaltă ospătând din rămăşiţele trupului, până ce mi se vor fi dat în adevăr la iveală toate nemărginirile, toate esenţele mele cosmice la scară universală... din mrejele cărora eu nu mă voi fi eliberat niciodată mai pur.
• Un început – un sfârşit, doi antipozi nu pot locui acelaşi timp într-o inimă.
• Fiecare lucru este un drum sau un prag, o lină pulbere este […], prin fiecare om se iscă infinite lumini, eterna lumii poveste.
• Ne-limita mea oglindeşte ne-limita lumilor.
• […] prin lentila gravitaţională privesc în profunzimile lumii, la vieţile noastre mititele privesc.
• Vidul nu este neantul, absenţa a-tot: în abisul nesfârşit al atomului fără de stare e trupul nevăzut al cuantei în hibernare.

Însemnele materiei

• În aparenta dezordine universală, între linii spectrale dispersate spre roşu, în clepsidrele timpului ne risipim fără de limită: într-un prezent absolut.
• În ecuaţia lui Schrödinger avatarurile vieţilor mele nu se mai recunosc, o simplă observaţie asupra lucrului inteligibil şi coordonatele întregului se schimbă imprevizibil.
• Avânt înalt conştiinţa, miraj al materiei nepământesc.
• […] în geografia interioară a minţii exultă conştiinţa misterului şi-a efemerului.
• Într-o mişcare inversă celei fireşti în ultimă instanţă, prin legătura cuantică la distanţă probabilitatea formând ea însăşi realitatea […], la mijlocul existenţei dintre „tu” şi „eu” tronând infailibil „particula lui Dumnezeu”.
• Cu toate detaliile fiinţei noastre gravate-n trecut, ne urmăreşte întrebarea de fond: ce-a fost înainte de Big Bang, a existat un Timp înaintea timpului?
• De pe poduri Einstein - Rosen, într-o cuantă rupestră configurez paradisul, mormântul meu cosmic: umbra şi visul.
• Un chip arhetip, sensul profund al gândirilor mele risipite sub lacrimi umbroase de stele.
• Aici e sufletul meu, împletind bucle temporale între himere de plumb şi aduceri aminte, iar în fundal e vecia – acest cuprins necuprins între inocenţe de muguri şi oseminte.
• După Heisenberg, conceptul de parte şi-ar pierde sensul în inelul lumii materiale; în matematica punctului, nici unda nici cuanta nu sunt realităţi ultime.
• Conformându-mă eleganţei scripturale din stirpea modernităţii, voi lăsa fiinţa mea ţinutului etern suveran al posterităţii.
• Sub un halou de sorginte hegeliană, nimic mai frumos decât ideea pură de mişcare şi zbor...
• Cuvântul dintâi al cerului picură starea de om din gura neantului.

Addéndum

• Sensul discursului ontic este propria ştiinţă-conştiinţă a fiinţei ca fiinţă.
• În fiziologia simţirii limbajul nu-i nimic altceva decât sensul nemijlocit al gândirii.
• În văgăuna obscură a fiinţei cunoaşterea fiinţei se mărgineşte cu fiinţa.
• Ideea, întru logica vană din Hyperboreea, dintotdeauna devansând prin actul mişcării paradoxul înţeleptului Zenon din Elea.
• Sinele meu – poet al vederii înălţând, la graniţa dintre eu şi non-eu, catedrale de gând în matricea versului, o inimă de timp născătoare pe firmamentul universului.
• Cu fiecare atom nedefinit, neantul te îndeamnă să-i atribui şi ultimul gând – iluzia vieţii, ţărâna trupului cald mai curând.
• Străvechi, infinite generaţii de stele – extensii din mine pierdute – fug dispersându-se, privirile mele necontenit revărsându-se lângă gândul cernut într-o palmă de lut.
• Insepararea cuantică: o imagine a lumilor toate vibrând prin zodiacul materiei într-o surpare de gând.

Tratat pentru nemurire

• A scrie : a citi – un dialog polifonic între cititor și scriitor, dinlăuntrul cuvintelor.
• Omul se joacă mereu de-a Dumnezeu (…), într-o perpetuă stare de înnoire spre nemurire.
• Glorie făpturilor vii și celor trecute în veșnicíi!
• Sculptor al luminii – Brâncuși, precum un zeu risipitor cu trăsături umane abia schițate, din care exultă spiritul universal, în panteonul culturii – alături de vechii greci sau hinduși.
• Fizica imposibilului se dezvăluie cu toată splendoarea de ceruri infinit extinse unul într-altul, universul fără de sfârșit străluminând etericul gând.
• Mantica, un elixir pe care îl savurau zeii la micul dejun, alternând misterios infinitatea spațiilor celeste pe tărâmul de dor al privighetorilor.
• Sevele gândului induse natural în cuvinte devin ele însele mișcare din mișcare, reflexia liniștii interioare prin actul poetic în contemplare.
• În amfore de-acum ciobite lumina fosilă […] jur împrejur desenând lumilor noastre contur.
• Lecturând fizica sufletului uman precum o carte veche – între galbene file fără pereche, nu poți să nu observi periplul mundan, grija omului de-a inventa, spre lauda sa, tot felul de remedii subtile, utile pentru angoasa generată de moarte, de propria-i moarte.
• Universul [prin om] întruchipând paradisul.
• Prin chaos străluce nimicul n i m i c, (z)eul absent imanent.
• Iluzia, mâna tămăduitoare ce spulberă în zare nimicul.
• Când Andromenda se îndreaptă vijelios către noi, iar Soarele însuși ne-amenință în ciclul său natural cu judecata de-Apoi: ca o gigantă roșie – înierbând atmosfera, între vitralii de foc îmblânzind instinctul și sfera, e incitant să pleci definitiv cândva de pe Terra.
• Ireversibil – Timpul este măsura dreaptă a celor ce sunt.
• Justiția: balanța gândirilor mele: oraculară.
• În matricea lui virtuală eul poetic se conturează ca piatra filosofală.
• Omul, eroul absurd în teatrul bizar al propriei vieți.
• În dansul primar al creației iubirea e tot ce suntem – o cuantă de energie pururea vie.
• Poetul metafizic, o pasăre rară în stirpea lui literară.
• Viața trăită plenar, pe măsura sufletului, până ce atomii grei vor poposi pe retina însăși a umbletului.
• Versul meu? – un fel de apă vie, o transcendere a ființei dinspre filosofie.

Axiomele infinității

• Arhetip – infinită ardere în spațiul rostitor de gând virtual.
• Înțelegând ispita singularității, n-ar trebui să credem tot ce vedem ca fiind limita în axioma infinității.
• În lungul drum spre adevăr, ce-atârnă abia de-un fir de păr, sinele însuşi al lumii – autoexistent – strecoară în suflet chemarea infinității ființei, ca un zombi stelar îndepărtat, inimaginabil prin mozaicul cosmic mirabil.
• Surâsul abundenței în poezie stă mărturie vie aderenței noastre la veșnicie.
• Vrăjit de curcubeul spiritului, pe firul existenței în recesivitate eu cred în imposibil ca posibilitate.
• În tot ce pretutindeni există, întrebarea omenirii subzistă: „DE CE suntem aici?”
• În arborele genealogic al timpului fizicul se transformă în metafizic.
• Cuvântul, el însuși având libertatea propriilor simțuri.
• Autoexilat în eternitate – îmi fericesc lumina iubirii în libertate, în libertatea gândirii înainte de toate.
• Oficial, trupul meu liber cade în propria moarte, mecanica lui Newton neavând alte soarte; în real însă – inerțial – timpul încetinește definitiv spațial, în orizontul găurii negre pregătindu-l să ia liftul universal (…), într-un ambalaj invizibil, care laolaltă ne ține în paradisul terestru – vital, pentru a levita mai departe de dincolo de moarte.
• Imnele cuvântului ancorat în real: ca niște portaluri întredeschise de la neființă la ființă.
• Homo symbolicus autoreflexiv explorând viața lumii prin mii de fărâme.
• Inspirația la modul absolut poetizând o gândire cum spiritul însuși în infinire.
• La izvoarele metaforei e alchimie pură și eros și magie.
• Se întâmplă că azi locuim un areal artificial, ignorând sănătatea pământului.
• Poți trăi și gândi așa cum vrei în lăuntrul mirabil al unei idei.
• M a g i c i a n u l: creatură sacră plutind între ceruri și ape, sfidând gravitații în orizonturi mioape.
• Universul, această placentă crepusculară subțire în continuă dezmărginire.
• Terra sacra, tărâmul revelației unde se nasc minuni efemere cu aură de întemeiere, fiecare având ascendentul între hemisfere.
• La zidul eternității ne așteaptă-n senin un fantasmatic destin, pentru fiecare același, unul singur: Amin!
• Utopica – imaginea realității pure de fapt a tot ce rămâne în tabloul sublim al Literaturii române.

Poetică metafizică

• În vreme de pace între știință, filosofie și arta pură, intrând în rezonanță cu lucrul sensibil ca ritm și măsură, universul poetic își ia drept arhetip inocent propria natură.
• Natura este cea mai frumoasă poezie, iar omul rămâne un minuscul afloriment autentic al ei, sub semnul fericit al unei poetici sapiențiale centrate pe armonii și rigoare.
• Dumnezeu, natură şi om în postmodernitate. Între lucrul sensibil și mișcarea cuantică, atracția ființei poetice trădează gândiri metafizice eretice, conturând peisaje edenice în cosmodernitate.
• În catedrala cuvintelor am învestit cândva toate clipele vieții.
• În viață, ṿiitorul-prezent și trecut dintotdeauna înainte ne este, ca un brand glorios al eternului mut.
• Măsura acestei lumi, în spectrul vibrației, este aderența și persistența; la insistența memoriei, pe treptele aerului, eclozând aparența.
• În fluxul originar al conștiinței se află toate înzestrările ființei.
• Logos și filosofie ca antiteză la utopie.
• Euharistia, palpitul ei întru ființă, sanctificând adevărul prin dreapta credință.
• O undă-particulă răsărind sub claviculă își construiește propria realitate în alteritate.
• Poemul e opera însăși a lumii prin care ades citim în trecut.
• Mai presus de substanță și gravitații, în spațiul gol dintre spații e peștera vieții locuită de zeu.
• Ce himeră mai este și acest univers?
• […] a iubi – slava luminii înseamnă.
• Finitul în infinit, identitatea lumii în pluralitate.
• Mă simt uneori ca un fir de iarbă în patria de sunet a unui nou început.
• De mii de mii de ani vorbim cu alte guri, pe când viața și moartea se întrețes în schița aceleiași anoste caricaturi.
• Dincolo de poezia mirării îmi amintesc de mâna ce șlefuia nesățios cuvântul.
• În opera de artă magia creației nu va dispărea niciodată, ea este unica lucrare a geniului naturii, îndelung exesată înainte de-a fi brevetată.
• Pentru muritor – nemitarnicul judecător naște conștiința de sine.
• În căminul filosoficesc viața nu are nimic nedesăvârșit în ea.
• […] eul meu cerebral adeseori mergând să ia lumină de la omul de rând.
• În forma lui de început neînceput – universul știut, ce era?
• Natura umană filosofează, poetica ființei înnobilează.
• Poetica metafisica: ego în care poemul își contemplă de milenii rostirea, între esse și non-esse fulgurând omenirea.
• Materie şi memorie. Zbateri ale inimii lipsite de glorie.
• Luminozitatea conștiinței la puterea ființei – totul se limitează la fantezie.

Luminile omului

• Pentru a dezvălui un poem în matricea lui metafizică avem nevoie, cum altfel?, de întregul univers cultural care transcendental ne conține.
• Strict literar, arta sacră a poeziei noetice se constituie inevitabil într-o încercare onestă a poetului, tributar funciar prin aceleași limite omenești de-a izbuti să-și transgreseze cumva propria umbră, chiar dincolo de trandafirul sublim al uitării, până într-acolo unde începe hotarul fără de sfârșit al veșniciei.
• Locuind giganticul crez al lui Parmenide [...], lângă floarea simțirii adusă în dar omenirii de-nvolburatele stele, sub diadema amiezii încărunțind mai toate gândirile mele.
• O poezie tridimensională visez, sintaxa ei magică ispititoare închipuind universala mișcare.
• Cum să opresc poemul vieții să cânte, când tainele lumii au pogorât pe pământ să-l asculte?
• În casa comună a ființei sunt peisaje arhaice originare și arhetipuri multiple testamentare.
• O, dacă ați ști ce greu e să sculptezi imaginea lumii pe care o visezi!
• Numai viața și moartea se temperează reciproc, într-o subtilitate de gând contemplând veșnicia.
• Mereu curioase și dornice de-o gură de oxigen în plus, cuvintele intră în realitate dinspre eternitate, în tranzit fiind spre cealaltă lumină.
• Instrumentar al cunoașterii în destinul antum, poezia rămâne taina comuniunii întru aici-și-acum.
• La început a fost simetria, prin gravitare ludică au coborât în semn – poezia... filosofia.