Dumitru Micu

Citate de Dumitru Micu, de la Wikicitat
Jump to navigation Jump to search

Despre Barbu Ștefănescu Delavrancea[modificare]

„Un romantism de alt tip triumfă în dramele istorice. Trilogia alcătuită din Apus de Soare, Viforul și Luceafărul înscrie în literatura de evocare istorică românească unul dintre momentele cele mai originiale. În spațiul ei resuscită, transfigurată de forța vizionară a evocatorului, amintirea uneia dintre cele mai grandioase epoci ale trecutului eroic românesc, simbolizată de personalitatea lui Ștefan cel Mare. Deși efectiv prezent doar în prima piesă, marele domnitor domină prin spiritul său întreaga trilogie. Toate celelalte personaje se definesc în raport cu el. Ștefăniță din Viforul e un pseudo-Ștefan, caricatura bunicului său; Petru Rareș din Luceafărul e un nou, adevărat Ștefan, însă nu de talia celui dintâi; acela era «soarele», acesta e doar un «luceafăr». Domnitorul de acum o jumătate de mileniu căpăta, în reprezentarea dramaturgului, atributele unui erou semi-legendar, cu o existență aproape mitică, asemănătoare aceleia a patriarhilor biblici. Nu e vorba de o idealizare convențională. Ștefan nu este doar un «erou», domn prea slăvit, ci un om viu, care-și aduce aminte cu nostalgie de anii tinereții, de aventura de la Hârlău cu Răreșoaia, care suferă de a se ști ajuns la marginea mormântului. Dramaturgului Delavrancea i-au reușit deopotrivă descifrarea psihologiei omului bătrân, susceptibil, ca și dezvăluirea unor însușiri ieșite din comun, prin care Ștefan și-a dobândit în ochii supușilor și în conștiința posterității o aoreolă legendară.
Ce impresionează îndeosebi este bărbăția domnitorului, stoicismul cu care suportă durerea cea mai crâncenă, curajul de a-și privi moartea în față. Ștefan se supune, ca un alt Mucius Scaevola, cu seninătate practicii medicale primitive de ardere a rănii și, în timpul operației nu-și trădează decât ocolit, cu o șiretenie sublimă, vrednică de un oștean acoperit de glorie, chinul pe care-l îndură. Și înainte și după această tortură vorbește despre sfârșitul pe care și-l simte apropiat cu un desăvârșit calm, ca un om care și-a împlinit menirea în lume și poate închide ochii cu sufletul împăcat. «Mi-a venit veleatul ... zice lui Rareș și Oanei. O tărie mai am: să nu-mi ascund sfârșitul ...». De o distinsă noblețe este gestul renunțării la scaunul domnescu încă în viață fiind, cedând sceptrul său lui Bogdan, viteazul de la Cosmin. Dictată de rațiuni politice, această hotărâre are și un aspect uman care contribuie la înălțarea marelui Ștefan în fața celor cărora, cum spune el însuși, «le-a fost baci». «Leul Moldovei» devine, din proprie voie, supus al urmașului său. Când cineva îl vestește că Bogdan îndeplinește o poruncă a lui Ștefan protestează: «Eu nu dau porunci Domnului meu». Și precizează: «Până ieri el asculta, de ieri încoa eu ascult».
Pe patul de suferință, voievodul nu e mai puțin sublim decât în bătăliile pe care îi place să și le rememoreze: durerea îi potențează tragic și umanitatea profundă, și puterea de a-și transcede condiția. Un timp avem în față parcă două făpturi: cea nevăzută, a «slăvitului», care exercită asupra tuturor o putere fascinatorie aproape magică, și aceea a moșneagului trecut prin multe, cunoscător infailibil de oameni, știind să afle de la aceștia tot ce vrea, pe ocolite, și să le spună, tot ocolit, dacă așa o cere situația, ceea ce ține să se știe. Curând cele două imagini se contopesc. În bătrânul înțelept se trezește voievodul, eroul. Ridicat de pe patul de moarte spre a zădărnici o uneltire a unui grup de boieri, Ștefan restabilește cu paloșul ordinea pe care a hărăzit-o țării pentru timpul când nu va mai fi. Acționând astfel, domnitorul știe că prin el se rostește țara: brațul său îndeplinește voința Moldovei. Moldova și Ștefan sunt, în tot cuprinsul piesei, una. Voievodul este suprema întruchipare a conștiinței de sine a țării“.

Despre George Coșbuc[modificare]

„Nu ni se înfățișează o natură văzută sub un ghid filosofic - imagine a veșniciei - ca în lirica lui Eminescu și, mai târziu, în proza lui Sadoveanu, nici una decorativ somptuoasă, ca aceea din pastelurile lui Alecsandri, sau una organizată estetic, cum este natura macedonskiană. Natura creată de Coșbuc este o natură umanizată, asupra ei își exercită activitatea specifică țăranului.
În cuprinsul naturii coșbuciene - o natura robustă, fremătătoare, în necontenită germinație - omul trăiește ca în propria casă, ba chiar, putem zice, ca în eul propriu, natura este prelungirea ființei lui și invers.
Proiectând pe ecranul fictiv asemenea imagini, poetul dirijează în același timp o mare orchestră. Pictor și regizor excelent, Coșbuc este de asemenea un creator fără rival (în cadrul literaturii române) de ritmuri. Experimentând cele mai diverse și ingenioase combinații strofice, el creează muzicalități fără precedent, cel puțin la noi, de o factură absolut personală.
G. Coșbuc este mai mult decât un grefier liric al colectivității. Raportul dintre poetul nostru și comunitatea umană în numele căreia vorbește nu e acela dintre Homer și oștirea ahee. Spre deosebire de rapsodul antic, Coșbuc are față de eroii săi avantajul perspectivei, îi poate privi pe aceștia detașat, de la o anume altitudine. Poetul nu se limitează la traducerea unei sensibilități și gândiri colective în fraze meșteșugit organizate; nu e doar un cronicar sau un aed. Nu suferim și nu ne bucurăm în sensul literar al termenului, cu eroii. Alta e natura emoției pe care încercăm. Emoția vine în revelație. În cutare flăcău sau fată descoperim o lume, o umanitate. Lume sănătoasă, robustă. Înfiorata bucurie a descoperirii, a cunoașterii - aceasta e starea lirică. George Coșbuc este creatorul unui lirism revelatoriu.“

Despre Octavian Goga[modificare]

„Ardealul lui Goga e un tărâm mitic, asemănător cu Moldova lui Cantemir și a lui Sadoveanu, cu Dacia mirifică a lui Eminescu, fiind însă o țară încătușată, un eden captiv. Vorbind despre țara sa cu «codri verzi de brad», poetul «pătimirii» o face într-un grai tainic, aluziv cifrat, folosind ziceri pe cât de nelămurite, pe atât de tulburător sugestive. Peste tot dăm de aluzii transparente și totuși învăluite într-un abur de mister: «norocul nostru-al tuturora», «înfricoșatul vifor al vremilor răzbunătoare», «un vis neîmplinit, copil al suferinții», de jalea căruia «au răposat și moșii și părinții», «durerea unui neam ce-așteaptă de mult o dreaptă sărbătoare», «norocul acestui neam sfârșit de jale», «nădejdea visurilor noastre», o vreme «ce va să vie», «înfricoșata clipă-a primenirii», «județul ceasului de mâine» ... Asemenea aluzii, expresii care spun ceva, dar mai mult lasă ascuns, subînțeles, conferă versurilor ceva misterior, fac din ele un fel de hieroglife, formule magice. Poetul vorbește cu aerul de a se adresa unor inițiați, fraților de aceeași credință. Ca în timpul când ritualurile cultice se oficiau în catacombe și cei «chemați» erau invitați la un moment dat să iasă, revelarea misterelor fiind rezervată doar «credincioșilor», autorul poeziei «Noi» își asumă rolul unui sacerdot ce-și instruiește ascultătorii în taină, le comunică mesajele numai de el înțelese. De aci, o anume solemnitate hieratică, un aer liturgic. Inspirată din realitățile particulare ale «înstrăinatului Ardeal», opera lui Octavian Goga se ridică, prin gravitatea accentului, la înălțimea valorilor general-omenești, putând trezi vibrații în sufletele cititorilor din orice țară și epocă. Pe vioara poetului e îngrămădită toată suferința milenară românească în decursul zbuciumatei sale istorii. Proiectâbd concretul istoric, redus prin transfigurare la schemă, la elementar, ca la pictura bizantină, pe ecranul eternității, poetul pomenește «visul neîmplinit» al celor «osândiți în umbră», visul «stropit cu lacrimi» o mie de ani, cu aceeași înfiorare cu care cântăreți și proroci din vechime aminteau de «țara domnului», de «pământul făgăduinței». El vestește clipa așteptată a «primenirii», «înfricoșatul vifor al vremilor răzbunătoare», ziua cand se va arăta «norocul acestui neam secat de jale» în acel limbaj făcut din cuvinte aureolate, în care cărțile sacre prezic venirea lui Mesia sau învierea din morți.“
Wikipedia
Wikipedia are un articol despre: