George Călinescu

Această pagină conține citate din George Călinescu.

George Călinescu (n. 14 iunie 1899, București — d. 12 martie 1965) a fost un critic, istoric literar, scriitor, publicist, academician român, personalitate enciclopedică a culturii și literaturii române, de orientare după unii critici clasicizantă, după alții doar italienizantă, sau umanistă.

Citate

Din "Enigma Otiliei"

• Un om simplu nu are stimă decât pentru bunurile materiale, pentru autoritățile de toate zilele.

Despre Ion Luca Caragiale

Caragiale este după Delavrancea scriitorul cel mai zolist, naturalistul nostru prin excelență. (...) E cu putință oare o nuvelă mai pozitivistă decât «O făclie de Paști» I s-a zis des nuvelă psihologică, deși ea este mai mult fiziologică, etnologică, în sfârșit dintr-un câmp de relații ce depășesc cu mult conștiința. (...)

Caragiale este, după Anton Pann și N. Filimon, un mare promotor al balcanismului în sens larg, al unui spirit la punctul longitudinal real ocupat pe continent. Balcanismul lui începe cu un etnicism provincial bizuit pe specificul muntean și, încă mai exact, bucureștean. Eroul reprezentativ este Mitică. (...)

Este la Caragiale un umor inefabil ca și lirismul eminescian, independent de orice observație ori critică, constând în «caragialism» adică într-o manieră proprie de a vorbi. Teatrul operei italiene o are asupra publicului. Spectatorul ia fraza, vrăjit, din gura actorului și o continuă singur. Când Pristanda vorbește de remunerația lui după buget, simți nevoia de a striga din stal: «mică, sărut mâna, coane Fănică», într-atât aceste replici, sentințe, trăiesc singure cu o pură viață verbală. Ele zugrăvesc misterios sufletul nostru volubil și ne reprezintă inanalizabil, deșteptând simțul estetic nu prin curiozitate, la prima lectură, ci prin imposibilitatea de a le mai înlătura din conștiință după ce ne-am familiarizat cu ele.

Este obișnuit a se afirma azi că printre toți eroii din O scrisoare pierdută singur Cetățeanul turmentat are o moralitate fiindcă înmânează scrisoarea «andrisantului». Dar se interpretează fals. Cetățeanul aduce epistola, chiar când nu mai este factor poștal, dintr-un tic profesional. Dimpotrivă, el face una din cele mai grave erori etice în materie poștală: interceptează scrisoarea, citind-o sub un felinar și o prezintă destinatarului numai după ce a luat cunoștiință de conținut. Cetățeanul simbolizează poporul. Deși Caragiale a avut în vedere pe interpretul rolului când a atribuit Cetățeanului starea permanentă de turmentare, noi suntem îndreptățiți să desprindem planul fictiv de orice contingență istorică. Cetățeanul este turmentat fiindcă poporul este astfel în concepția autorului. Turmentat vrea să zică delirant, în veșnică excitație irațională, mistic. Cetățeanul turmentat este un mistic. Caracteristică vieții mistice este supunerea, fără probleme logice, la o autoritate străină, la o dogmă. Pentru Cetățeanul turmentat, zeul sublim în absurditatea lui e guvernul. De la el așteaptă, cu vădită voluptate de a se supune, mesaje pentru cine să voteze. Toți eroii din O scrisoare pierdută au acest cult al guvernului, totuși într-un anume moment apar ca protestanți, propunând lupta «contra guvernului». Cu toate acestea nici unul din acești trei nu se pun sub flamura neagră a lui Lucifer, nu tăgăduiesc dogma, de vreme e așteaptă cu nerăbdare telegrama de la București. Ei au doar o mică veleitate exegetică, protestantă, în cuprinsul religiei. Însă față de încercările de Reformă ale celor trei, Cetățeanul turmentat este un catolic fervent, «mai catolic decât Papa», cum se obișnuiește a se spune în această epocă, știut fiind că papi ca Leon X arătau o simpatie neacoperită pentru păgânitate. Când Caragiale strigă «vom lupta contra guvernului», Cetățeanul turmentat, «târât de curent» (fiindcă esența lui sufletească este devoțiunea), va striga o clipă «Da! vom lupta contra ...», apoi deodată își dă seama de blasfemie și vine cu un punct de vedere rigid de Contra-Reformă: «Eu nu lupt contra guvernului».

În tehnica misticismului intră cultul pentru simboluri, fie vii (sfinți, prelați), fie iconografice. Punctul moral cel mai ridicat al catolicismului medieval este acolo unde se conferă femeii favoarea de a simboliza autoritatea divină. A transcende viziunea venerică a femeii și a deplasa erotica în zonă spirituală, aceasta este opera misticilor. Cetățeanul turmentat este capabil de un asemenea cult și în sensul acesta trebuie interpretat memorabilul său strigăt: «În sănătatea coanii Joițichii! că e damă bună!». Înnobilând expresia prin latinizare, coana Joițica este deci o «domina bona».

Despre Barbu Ștefănescu Delavrancea

„Hagi-Tudose nu e zgârcitul clasic. Harpagon avea pudoare și simț al confortului, Tudose e un curat nebun. Avariția lui e demonică și fantazia lui economică absurdă. El se privează de hrană și vrea să taie coada cotoiului ca să scurteze timpul deschiderii ușii. (...) Zgârcenia lui e delirantă, împinsă până la pierderea instinctului de conservare.

Avem de-a face evident cu un basm în decoruri bogate, dominat de turlele unei minuscule biserici de mahala, urieșite însă în imaginația enoriașilor. Pe lângă zidurile feericei (în iluzie) biserici cu zugrăveli «roșii, albastre, galbene și negre» se mișcă niște bătrâni fantastici, făcând semne inverosimile cu o hilaritate fabuloasă. (...) Vițiul hangiu e desfăcut cu totul de individualitate, redus la o caricatură simbolică și așa cum Setilă și Flămânzilă sunt întruparea unor goale funcțiuni, Tudose reprezintă, mitologic, setea de agonisire.

De obicei basmele lui Delavrancea sunt teroriste și delirante, la modul înfocat. Dar e cultivat și idilicul. Inocența oamenilor din Bunicul, Bunica e alimentată cu vibrații retorice surdinizate, iar fericirea apare ca euforie. Totul e văzut extatic ca de un ochi excitat de opiu“.

„Din toată activitatea dramatică a lui Delavrancea nu s-a putut menține la suprafață decât «trilogia». Deși într-un fond fabulos și poetic, Apus de soare trăiește mai ales prin realitatea tipologică a eroului principal. S-a zis, și pe drept cuvânt, că această dramă desfășoară conflictul dintre o mare energie ce nu vrea să piară și moarte. Însă interesul depășește simpla originalitate a subiectului și atinge valoarea unei creațiuni de întindere universală. În Ștefan cel Mare este exemplificată cu un rar noroc psihologia autocratului, a tatălui de familie absolut și în sfârșit a bătrânului. Cu toate deosebirile de aspect exterior o mare asemănare se poate observa între Ștefan și Taras Bulba. Ca tată, ca Domn, ca bătrân. Ștefan a atins limita de sus a autorității, zdrobind orice independență, devenind obiect de cult. Șu, ea îi zice «slăvitul», «sfântul», «Împăratul» și tremură numai la ideea ivirii lui. Vreo împotrivire din partea boierimii, nici nu se poate gândi, iar conjurația a trei boieri cari vor să aducă pe Ștefăniță pe scaun nici nu e împotriva lui Ștefan pe care-l cred mort, ori agonic, ci a testamentului său. E de ajuns ca Ștefan să apară și vinovatul se prăbușește de spaimă. Voința Domnului e abuzivă, egoistă, împinsă peste limitele morții și nu atât cu moartea luptă Ștefan, cât cu ideea că cineva ar fi în stare să strice așezămintele sale. El privește țara cu același sentiment absolut de autoritate cu care, om de tip arhaic, își întreține femeia și copiii. Îngenunchează înaintea lui Bogdan transmițându-i puterile; și cu toate acestea nu abdică până la sfârșit la nici una din prerogativele sale. Nu moartea propriu-zis îl înspăimântă pe Domn, cât gândul încetării puterii, pe care caută a și-o prelungi prin dispoziții testamentare“.

Despre George Coșbuc

„Prin G. Coșbuc (1866 - 1918) din Hordou, lângă Năsăud, trecând peste ceea ce în copioasa lui producție e simplă comandă literară, banalizată prin școală, se instaurează un romantism al idilicului rural, mai bine zis tribal, exprimat printr-un lirism obiectiv, reprezentabil, hieratică elementară a instinctelor. Poeziile sale, fără colori deosebite, încântă prin spectaculosul folcloric și sunt un fenomen literar tulburător prin bătrânețea ghicită, ca și vestigiile celtice, vrednic corespondent al țărăncilor cu buciume și călușarilor cu zurgălăi. Monologul domină.

Celebrele balade Nunta Zamfirei și Moartea lui Fulger sunt numai superficial epice. Ele corespund, cu o tehnică nouă, poemelor Călin și Strigoii ale lui Eminescu, fiind adică reprezentări ale nunții și înmormântării, a două ceremonii capitale în societatea umană. Coșbuc are filosofia lui, care este renunțarea la orice filosofie dialectică, supunerea împreună cu poporul la datinele ce simbolizează impenetrabilitatea misterului. Este o gândire sănătoasă pe care poetul are tactul de a n-o desfășura discursiv și de a o înscena în ritualul celor două evenimente, adoptând și-ntr-o baladă și-ntr-alta atmosfera fabuloasă, ca și la Eminescu, ca spre a sugera universalitatea fenomenelor. Ținuta grupurilor totuși, vorbirea lor, e țărănească. În legănarea mulțimilor, în trecerea mecanică de la o atitudine la alta, de la deznădejdea cu bocete la plânsul înfundat și comuna resemnare, în toată această demonstrație de ceasornic arhaic care merge inexorabil, exterior și interior, stă vraja acestor poeme al căror ultim sens liric este: inutilitatea reacțiunilor personale în fața reacției lumii. Strofele ingenioase, frazele apăsate și sentențioase slujesc admirabil scopului.

Coșbuc este nu numai un desăvârșit tehnician, dar nu rareori și un poet mare, profund original, un vizionar, cu accent ardelean evident, al mișcărilor sufletești sempiterne.“

Despre Octavian Goga

„Tonul profetic, mesianismul, acestea izbesc de la început în poezia rășinăreanului Octavian Goga (1881 - 1938). Poetul înalță «cântarea pătimirii noastre» și cade în genunchi în fața lui Dumnezeu. Ideea politică e absorbită într-un text obscur de oracol cutremurător:

«Din casa voastră, unde-n umbră

Plâng doinele și râde hora,
Va străluci odată vremii
Norocul nostru-al tuturora ...

Ci-n pacea obidirii voastre,
Ca-ntr-un întins adânc de mare,
Trăiește-nfricoșatul vifor

Al vremilor răzbunătoare ...»

Poetul e dreptvestitorul apostol «al unei vremi ce va să vie», care se prosternă în fața pădurii divine și, ca un predicator în catacombe, împărtășește norodului strâns în munți taina trecutului său împărătesc. Misterioasa religie își are hagiologia ei. Sfântul cel mare, Arhanghelul, e Ștefan cel Bătrân:

«Acolo dormi și tu, arhanghel bătrân,

Tu Ștefane sfânt Voievoade,
Ce-ai scris strălucirea norodului tău
Cu sânge dușman de noroade.

De sfânta ta dreaptă, de spada ta sfântă,
Spun toate poveștile slovei,
- Să nu se înfioare de numele tău

Nu-i frunză în codrii Moldovei ...»

are un vădit aer ermetic, fiind un fel de Purgatoriu în care se petrec evenimente procesionale, în care lumea jelește misterior împinsă de o putere ocultă, cu sentimentul unei catastrofe universale:

«La noi nevestele plângând

Sporesc pe fus fuiorul,
Și-mbrățișându-și jalea plâng:
Și tata și feciorul.

Sub cerul nostru-nduioșat
E mai domoală hora,
Căci cântecele noastre plâng -

În ochii tuturora.»

Ca și Eminescu, Goga cântă un inefabil de origine metafizică, o jale nemotivată de popor străvechi îmbătrânit în experiența crudă a vieții, ajuns la bocetul ritual fără explicarea sensului. Înrăurirea simbolistă s-a exercitat și asupra lui Goga, fără a-i modifica structura. Satul ține la el locul «cetății moarte» a poeților flămânzi, însetați de liniște și monotonie. Așa de puțin poate depăși poetul propria-i experiență, încât înfiorarea produsă de vederea mării nu-i deșteaptă decât imaginea de «crăiasă» și dorința de a se băga «slugă» la ea.“

Despre Perpessicius

„Foarte adesea Perpessicius micșorează volumul recenziei prin divagații lirice, sau printr-un exces de finețe, lăudând speța căreia îi aparține opera. Romanele sunt elogiate ca «mărturii», «documentare» și, când autorul e dintre acei care cunosc convențiile critice, ca «mărturii minuțios gândite». Este evident că romanul nu trebuie să fie document, ci creație și că el nu e o operă de deliberări, ci de spontaneitate. Pus în situația de a spune dacă personagiile sunt vii, Perpessicius confirmă într-adevăr că sunt ... «vivante». Poeților care detestă sensibleria el le găsește «rară căldură emoțională» și versuri «patetice». Culegerile de «Mențiuni critice» ale criticului rămân totuși o prețioasă călăuză bibliografică.“

Despre Pompiliu Constantinescu

„Ceea ce nu intră în vocația și de altfel nici în preocupările lui Pompiliu Constantinescu este expresia literară, ba chiar personalitatea deosebită în propunerea ideilor. Invenția intelectuală e mai redusă și, spre deosebire de M. Ralea, criticul nu ține să descopere noi puncte de vedere ideologice, sociologice, istorice, nu urmărește farmecul abstract, nu sporește și nu relevă chiar suficient cuprinsul ideologic al operei studiate. Criticul are un stil de lucru și e preocupat de problema valorii pe care înțelege s-o stabilească repede pe baza unei analize pozitive. Nici în analiza propriu-zisă nu caută a cincea esență, ci se mărginește să miroasă vinul în palme, sugestibil și prudent, nu mai puțin ferm“.