Marin Preda

Această pagină conține citate din Marin Preda.

Marin Preda

Marin Preda a fost un scriitor român postbelic.

Citate

• Fără noi Dumnezeu s-ar plictisi, așa se mai distrează și el văzând cum unii îl înjură, alții ucid, alții se îmbată ca porcii și grohăiesc...

• Știința de a rămâne tu însuți în împrejurări care te depășesc se învață. (Cel mai iubit dintre pământeni)
• Cine nu știe ce e păcatul, nu înseamnă că e un sfânt, ci un neputincios: nu-l săvârșește fiindcă nu e în stare, nu fiindcă are credința puternică.
• Sunt lucruri care nu se spun și, dacă am formula totul numai prin cuvinte, valoarea cuvintelor ar scădea.
• Cine nu cade, nu se poate înălța.
• Un eșec poate fi premisa unei victorii.
• Se poate oare muri cu gândul că viața ta a fost un lung șir de eșecuri? (Cel mai iubit dintre pământeni)
• Aventurile vieții noastre sunt ale conștiinței, deci viața ei adevărată nu e niciodată liberă de instincte și, nu o dată, e neputincioasă în fața lor, în rău, dar și în bine.
• Omul nu mai e același după ce descoperă ceva.
• Înainte omul era mai mult un aventurier în căutarea fericirii, astăzi a devenit un aventurier în spirit, vrea neapărat să afle... cine e, ca să poată ști ce o să devină.
• Nedând expresie gândurilor care ți se îmbulzesc la poarta vorbirii, ele se retrag de la sine și descoperi cu bucurie că exprimarea lor nu era necesară.
• Va învinge acel care are răbdarea să aștepte fără să se lase ispitit de orgoliu de a acționa, când timpul nu e favorabil acțiunii. (Cel mai iubit dintre pământeni)
• Teroarea continuă este deci necesar pentru a descuraja orice idee de demnitate și libertate. (Cel mai iubit dintre pământeni)
• Umorul ne salvează. A ști să râzi în clipe tragice înseamnă a stăpâni tragicul.
• Câtă luciditate atâta suferință!
• Conștiința e unitară, dar ca și în natură, ea este zgâlțâită când de furtuni și cataclisme, când invadată de înseninări miraculoase.

Cel mai iubit dintre pământeni

• Timpul nu mai avea răbdare...
• Moartea e un fenomen simplu în natură, numai oamenii îl fac înspăimântător. Vorbesc de moartea naturală, care adesea e o dulce ispită...Dar moartea violentă, sinuciderea la care ești împins de către oameni? Tandra nepăsare față de lume te poate stăpâni într-adevăr numai când te simți străin de propria-ți ființă, dar când, dimpotrivă, ai conștiința că ea este totul? Și știi cu certitudine că acest totul nu va mai fi liber niciodată? Închisoarea pe viață! Oricât m-aș strădui, mi-este cu neputință să-mi imaginez că odată verdictul pronunțat, voi putea adresa lumii un tandru adio nepăsător.
• Tinerețea e o trufie, rareori o valoare. Cel puțin în cazul meu. Trufia mi-a apărut în conștiință într-o zi când am citit în Platon următoarea afirmație: "Dacă moartea ar fi sfârșitul a tot, cei mai în câștig ar fi ticăloșii, moartea i-ar elibera și de trup și de suflet și de păcate...și tăcerea care s-ar lăsa peste mormintele lor ar fi egală cu a celor care ar fi virtuoși"....Aici e cazul să adaug că deși aveam pe atunci șaisprezece ani, îmi pierdusem de mult credința în Dumnezeu și în viața viitoare, nu prin vreun proces dramatic, ci pe nesimțite, prin lipsa simplă de credință a altora, care spuneau de pildă, la un pahar cu veselie, sau fără vreo zguduire: ai murit, te mănâncă viermii...sau sufletul nu se duce nici în rai, nici în iad, fiindcă nu s-a întors nimeni de-acolo să ne spună cum e.
• Conștiința nu e dublă și nu se scindează, cum crede și Dostoievski, din pricină că putem în același timp să facem și bine și rău, sau să urâm fiindcă ni se face binele și alte descoperiri abisale care i-au turmentat marele său spirit. Conștiința e unitară, dar, ca și în natură, ea este zgâlțâită când de furtuni și cataclisme, când invadată de înseninări miraculoase. Cine nu cade nu se poate înălța, iar faptul că un boier rus dădea ordin să fie sfâșiați copiii de către câini arată mai degrabă că se născuse într-o lume încă neieșită din barbarie, decât că îi e proprie omului crima abjectă.
• Fiindcă aproape de moarte am fost și nu m-am temut, deși era o moarte naturală care mă aștepta și, e adevărat, cu ea ne împăcăm, e ceva în noi cu care ne-am născut și care apare în mod miraculos îndată ce simțim că ea se apropie de patul nostru. Am auzit că alții intră chiar într-un fel de extaz, când le sună ceasul, spun lucruri frumoase, cuvinte memorabile, care uimesc pe cei vii, firește, alții se chinuiesc până în ultimele clipe, despre ei se spune că "au murit greu". N-am ajuns până acolo...am scăpat, sau mai bine zis scadența a fost amânată...Dar să-mi reiau firul întrerupt, voi ajunge și la acest episod al vieții mele care a fost greu de suportat abia după ce am revenit printre cei cu speranțe.
• Un filozof francez de origine română și care și-a trăit tinerețea în țară, influențat de Kierkegaard, se întreba, într-unul din aforismele lui, cu dispreț la adresa romancierilor și a pretenției lor că spun ceva descriind viețile oamenilor: ce este o viață? Iar eu întreb: ce este altceva? O viață este totul și felul cum se desfășoară ea este adesea halucinant. Spiritul este implicat și lupta care se dă este pentru salvarea lui. Gândirea altui filozof care declară că abia după ce a încetat să mai caute fericirea a putut în sfârșit să fie fericit e ispititoare ca gândire; în realitate cât timp există viață în noi, fericirea, ca și nenorocirea ne urmăresc în bârlogul în care să zicem că am fi reușit să ne retragem și ne afumă la gura vizuinii cu atâta viclenie încât ne silesc să ieșim fără măcar să ne dăm seama că o facem.
• Unii oameni...., deși au cultură, sunt analfabeți prin concepția pe care o au despre cultură. Ei confundă civilizația, pasta de dinți, cu cultura și am întâlnit chiar creatori de cultură, pictori și scriitori, care nici ei nu sunt mai prejos de analfabeți. Dotați de la natură cu talent, trăiesc și mor în ignoranță alergând toată viața după muieri și între o operă și alta petrecând în chiolhanuri nemaivăzute care le ruinează sănătatea și îi trimit în mormânt înainte de vreme. Și ne mai plângem că valorile noastre nu intră în circuitul universal. Cum să intre dacă înaintea ta intră Proust și tu nu faci decât să-l imiți? Cât apare pe lume un scriitor mare, românii încetează orice căutări proprii și îl imită pe acela. Cultura e o forță și ca atare atrage în sfera ei gravitațională pe cei slabi, care nu mai au nicio șansă. Pentru a scăpa de acest blestem, culturile tinere, cum e a noastră, trebuie să facă un efort uriaș pentru a deveni independente, și anume începând cu violență prin a fi polemice cu valorile dominante ale occidentului. Scopul final, sarcină a tuturor generațiilor ar fi mutarea culturii și artei europene aici în răsărit, sau măcar împărțirea ei în două.
• În noi înșine, dar fără să ne dăm seama, încetează să bată ceasul trecerii, al devenirii, al scurgerii, ceasul care a fost întors pentru noi din chiar secunda când am fost scoși din neant, acolo în pântecul matern, și a cărui durată este înscrisă chiar pe el, ora opririi fatale, pe care n-o concepem, dar pe care o știm, "la maladie mortelle", de care vorbea danezul...gând de oprire care nu e moarte, gând intim acoperit zilnic de bătaia vulgară a ceasului genetic...E o stagnare, în timp ce electronii își continuă în noi viteza halucinantă în jurul nucleilor indestructibili. Timpul, acest coșmar destinat ființei umane, încetează să mai existe. Ceva misterios cenzurează activitatea interioară a acestei uzine halucinante care este corpul nostru (poate o supremă armonie? dar cum apare ea? și când apare cum o putem reține?) și iată-ne liberi, descătușați...
• Regățenii spun despre noi, ardelenii, că n-avem humor. N-avem humorul lor, îl avem pe-al nostru, care, e adevărat, e o combinație între humorul pur, dacă există așa ceva, și lipsa de humor sau humorul involuntar care dă naștere unui humor specific, când se râde atât de persoana care vorbește cât și de ceea ce spune această persoană. Regățeanul nu poate fi prins în acest sens, în flagrant delict, să râzi adică și de el. Persoana considerată la noi de un humor irezistibil are tresăriri când își dă seama că ea însăși e subiect de comedie, dar nu știe cum se petrece fenomenul, se irită și devine caustică, această causticitate sporind însă și nu diminuând hohotele celorlalți. De aceea, în mod curios humoristul nostru, adică acest tip de humorist, căci se disting și altele, spre deosebire de un bucureștean, e plin de ranchiună, foarte obraznic, deșucheat și plin de sine, mai ales dacă a băut un pahar, în acele clipe întreaga lui persoană cere palme și picioare în..., care adesea i se dau, palme și picioare pe care el e departe de a le primi ca omagiu, în timp ce bucureșteanul arată o figură blazată și te trimite cu un dispreț suveran la origine, fără să-ți poarte pică.
• Se luară totuși unele măsuri, dar șovinismul unor elemente minoritare nu fu combătut decât mult mai târziu, după zece ani și anume într-un moment politic foarte prielnic, îndată după tulburările contrarevoluționare din Ungaria, abia atunci se restabili în orașul nostru o conviețuire normală și pașnică între noi și minoritatea maghiară din oraș, cele două universități se uniră, în mod firesc limba română reveni în instituții, comerț și administrație. În acel an însă nu era așa și mă pomenii și eu strigând împreună cu colegul meu Cubleș: Trăiască Ardealul pământ românesc! Glorie veșnică martirilor noștri Horia, Cloșca și Crișan... Din față ni se răspunse Eljen, nu știu ce...Cubleș îmi traducea: Trăiască Ungaria...Trăiască Buda-Pesta...După noi începură să strige indignați și ceilalți universitari. Nimeni nu observă că între timp, tovarășul Pascu, caloriferistul nostru dispăruse. Deodată auzii un răcnet. Apăruți parcă din senin doi indivizi intraseră printre rândurile noastre și puseră mâna pe Cubleș, îl apucaseră de brațe, unul din dreapta și altul din stânga și îl trăgeau să-l scoată afară. Cubleș răcnea și se zbătea. "Ce e asta, striga, ce-aveți cu mine, nu merg nicăieri, domnilor", își întoarse capul înapoi către colegii lui care, ca și mine, priveau stupefiați apariția acestor intruși cu înfățișări de brute, cu raglane pe ei, tăcuți și parcă plictisiți de spaima cu care striga Cubleș. Îi șoptiră ceva...Cubleș urlă: "dar de ce, nu merg nicăieri, nu, nu merg...Trăim în România, nu în Ungaria". Pe acest ultim răcnet Cubleș fu aproape târât dintre rânduri, deși se zbătea cu energie...i se făcuse rău, se îndoise de spinare și continua să vomite. Individul murdărit se ștergea repede pe piept cu o batistă pe care o și aruncă scârbit, dar impasibil și cu o mișcare rapidă scoase un pistol de sub raglan și i-l înfipse lui Cubleș în coastă. Tovarăși, strigă atunci caloriferistul care apăruse ca și când n-ar fi dispărut, nu opriți coloanele, înaintați...Înaintarăm și nu-l mai văzurăm pe colegul nostru.
• ...îndelung fără să obțin, spiritualmente, eliberarea totală a conștiinței mele de ceea ce am trăit. Am fost ispitit, o clipă, să-l arunc pe foc. Și totuși, mi-am spus, trebuie să-i dau drumul să meargă. Mulți dintre semenii mei au gândit poate la fel, au jubilat ca și mine, au suferit și au fost fericiți în același fel. Mitul acesta al fericirii prin iubire, al acestei iubiri descrise aici și nu al iubirii aproapelui, n-a încetat și nu va înceta să existe pe pământul nostru să moară adică și să se nască perpetuu. Și atâta timp cât aceste trepte urcate și coborâte de mine vor mai fi urcate și coborâte de nenumărați alții, această carte va mărturisi oricând:...DACĂ DRAGOSTE NU E, NIMIC NU E!

Cel mai iubit dintre pământeni, vol. II

• Drumul spre o închisoare și o noapte petrecută în celulă te îndepărtează de viața anterioară tot atât de mult ca și o călătorie de mii de kilometri.
• Și mai era adevărul gândirii mele intime...că o revoluție trebuie întâi pregătită și apoi declanșată, ca să poată cu adevărat să ne dea tuturor sentimentul jubilator al unei profunde eliberări.
• O țară care nu știe să-și apere poeții va fi învinsă sau va supraviețui la coada altor națiuni, fiindcă poezia e sângele unui popor care curge subteran prin veacuri și îl face nemuritor.
• Uneori gândul la felul cum îmi lichidasem eu torționarul venea ca un balsam peste suferința mea care îmi chinuia diminețile... Parcă eram un leu pe care vânătorul îl împușcase și el știa acest lucru pentru că simțea în ființa lui puternică o inexorabilă sfâșiere. Se punea cu botul pe labe, își întindea burta la pământ și îl pândea cu privirea crăpată pe vânătorul care trăsese în el (și care îl credea mort), pentru ultimul salt, când îl va ucide înainte de a muri el însuși. Astfel stăteam eu diminețile în pat cu ura la pândă, dar vânătorii mei nu se apropiau și nici nu știam cine sunt și nici nu mă simțeam atins de moarte. În minele de plumb de la Baia-Sprie, omorâsem pe unul, fiindcă, îi suportasem ura, ne priviserăm ochi în ochi și gândul uciderii se născuse în mine cu o forță copleșitoare;
• Caracteristica sufletului uman e aspirația spre libertate, dar sensul vieții tot nu-i apare cu limpezime: da, libertate totală, dar ce să faci cu ea, dacă într-o zi tot trebuie să mori?
• Da, așa este...putem numi socratici o grămadă de filozofi, așa în general, dar fiecare a întemeiat școli proprii de filozofie, nu s-au mulțumit să ia papagalicește conceptele lui. Așa a fost școala megarică, școala cirenaică, școala cinică, fără să mai vorbim de giganți ai gândirii filozofice ca Xenofon și Aristotel. Dar Euclide? Da socratici, dar, ăhă! gândirea lor nu se târa pe burtă în fața gândirii lui, cu toate că Euclide, de pildă, în timpul tensiunii dintre Megara și Atena, părăsea Megara în haine femeiești și se furișa în Atena să-l asculte pe Socrate. Ei și? La rândul lor au avut și ei discipoli care nici ei nu pot fi confundați cu maestrul.
• După o plimbare pe străzile orașului (căci așa îmi păru, plimbare, nu se grăbea nimeni,,, Iată secretul longevității românilor; nimeni nu se grăbește: "merg lucrurile și mai încet", spune un erou al lui Sadoveanu și are perfectă dreptate; nu suntem noi cel mai vechi popor din Europa? Noi, tracii! Dacă ne-am fi grăbit, am fi pierit în ceața veacurilor).
• Cine n-are bunici să și-i cumpere. Pentru ei nimic nu e ireparabil, decât bolile care aduc moartea. Istoriile astea dintre inși care s-au iubit apoi nu se mai iubesc, apoi se urăsc și apoi se despart n-au nimic în ele catastrofic, cu condiția, desigur, să fii tânăr și s-o poți lua de la capăt, bineînțeles cu mai multă minte, și să găsești una mai bună, să nu cazi, adică, din lac în puț.
• Ceea ce nu înțeleg unii...., e că în epoca noastră tragicul nu mai e cu putință și că astfel tragedia e mai mare, pentru că s-a degradat și, odată cu ea, noi înșine. Tragicul e sublim prin definiție, dar în zilele noastre sublimul e eliminat. Tragedia mai mare care rezultă nu înseamnă însă că aduce un sublim mai mare ci, în mod straniu, dispare, deși există.
• Dacă omul ar acorda morții măcar un minut pe zi de meditație, conflictele în care ar fi implicat și-ar micșora importanța și soluțiile cele mai rele l-ar speria mai puțin, ar fi oricum mai îndrăzneț și s-ar bucura mai mult că există. Suntem însă făcuți să nu putem concepe în noi înșine că am putea muri, să simțim adică, nu doar să gândim, că murim în minutul acela, că totul s-a sfârșit, fiindcă altfel știm prea bine că într-o bună zi va trebui să pierim. Ei, da, gândim, dar această bună zi o să fie cândva, nu acum, până atunci, ehe, mai e! și continuăm, prizonieri ai forței noastre vitale, să mărim nemăsurat cu secretă și puternică lupă gesturi și cuvinte care ne chircesc sufletul.
• Arșii ăștia (Giordano Bruno și Galileo Galilei) ne ajută, dacă n-ar fi fost ei, forța cuvântului "filozof" ar fi slăbit prin veacuri.
• Cosașul îndrăcit al lui Van Gogh, gândii mai departe cu ochii pe lumina soarelui care îmi inunda patul, nu avea ezitări înaintând în lanul de grâu și făcând să șuiere spicele sub lama bine ascuțită a instrumentului său implacabil...Ce e umanitatea dacă nu un astfel de lan, strălucind în lumina fierbinte a soarelui în culori halucinante sub un cer de un albastru dens, orbitor și în care tăcută dar fără slăbire, seceră moartea?
• Cum se împacă însă ideea armoniei noastre cu cosmosul, din prima mea carte, cu ideea apariției erei ticăloșilor, din a doua, în care descriam o mutație catastrofică în conștiința actuală a omului? Nu se împăcau, dar nu mă neliniștii. Îmi spuneam că "Gnoza" va fi probabil actuală în clipa când dominația ticăloșilor va determina o reacție a vechilor valori și noua religie sugerată de mine, după ce un puternic geniu o va prelua (fiindcă nu eram smintit să cred că și eu aș fi un astfel de geniu!), se va răspândi și va intra în conflict cu partizanii lui Belial (așa au fost numiți de un vizionar american cei care au determinat odinioară distrugerea Atlantidei; noul Belial ar urma să-și facă apariția, fiindcă terenul este pregătit)...
• "Gnoza" nu e originală. Lacunele mele de informație în ceea ce privește rezultatul ultimelor cercetări în toate științele, vor fi decisive pentru destinul acestei cărți. Îmi rămâne orgoliul de a fi scris-o totuși cel dintâi.
• ...nu putem să spunem...că păstrăm totuși în noi esența divină a solidarității noastre descompuse... Nu, prieteniile se desfac, interesele superioare devin divergente, amintirile comune se colorează în negru, sărutul iubitei devine simbolul trădării, idealurile comune se retrag și ura acerbă, ura tenace și totală, însoțită de surorile ei bune, ranchiuna nedomolită și invidia infernală își fac apariția. Esența unei solidarități, chiar descompuse, se topește și gândul eliminărilor reciproce, chiar prin crimă, încolțește, și chiar dacă rar devin fapt împlinit, răcorește sufletul devastat.

• ...ideile unui timp plutesc în acel timp și mai mulți oameni pot gândi același lucru fără să se cunoască. Are prioritate numai cel care le-a dat o mai mare forță de expresie și le-a scris într-o limbă de mare circulație.

Cel mai iubit dintre pământeni, vol. III

• ...albina face miere pentru ea, dar ne rămâne și nouă. Omul face așa? Face pentru el și tot nu se satură, nu-i mai ajunge... Astea au legea lor, când trântorii se înmulțesc prea tare, îi mai omoară, în timp ce noi? ...ar fi cam trist să fim ca albinele. Sunt niște sclave! Alte gâze se zbenguiesc, se înmulțesc singure, la albine numai regina are acest drept. Așa le-a făcut pe ele natura.
• Liber în lungile mele plimbări pe la poalele pădurilor gândii: "Bătrâne, îi spusei într-o zi aceluiași gorun pe care-l interogasem odată, Socrate nu te-a cunoscut să se însenineze că din trupul tău i se va face sicriul. Înseninarea lui venea din altă parte, pesemne că îl plictiseai, cum îl plictisea și marea și cum îl plictisea, desigur, și Xantipa ale cărei ocări l-au silit să-și petreacă zilele în cetate și să cultive înțelepciunea... Ei, ce zici de asta, gorunule la margine de codru?!..."
• Farmecul unei ființe străine pe care o iubim întâia oară e farmecul primordial la care ar trebui să ne oprim. E cel pur, numai el ne redă o libertate despre care nu știam că e prizoniera unei melancolii adânci, a cărei euforie ne poate chiar face să ne credem fericiți. Găsisem nu numai firești și proprii ființei mele bucuriile apropierii de moarte, dar începusem chiar să cred că această apropiere e singura care avea valoare și durată, singura care scoate ființa noastră din intemporal sporind prin refuzul corpului nostru de a muri, plenitudinea vieții din noi și a scurgerii armonioase a clipelor...
• Cine descoperă mai multe decât știi tu însuți despre tine îți e superior...
• ...așa se spune, în clipa când sinucigașul își dă seama că chiar o să moară, ceea ce l-a împins la acest gest îi pare neînsemnat față de pierderea vieții și încearcă să scape, dă înapoi, dacă mai are cum...
• O gândire e o lume completă; Dacă se bizuie doar pe ceea ce se știe în timpul în care ai trăit, și din acel timp nu există alte mărturii, te îneci în conul de umbră al umanității din acea parte a pământului în care ai trăit... Dacă vrei s-o luminezi, trebuie să faci un efort suprem, aproape inuman... "Da, îl voi face, gândeam, pentru asta m-am născut... Restul e nerozie..."
• Nu există în nimeni virtuți în stare pură și nici farmec fără revers. Tot ceea ce face un om îi aparține și nu putem să-l punem ca Arhimede, în apă, ca să aflăm prin calcul cât bine și cât rău e în ființa lui, care sunt în el amestecate, indestructibil de Marele Făurar. Nu putem decât să ne bucurăm de partea de aur și să nu ne chinuim să alungăm partea de argint. Coroana e făcută și suntem condamnați să fim niște regi care știu că ceea ce pun pe cap nu e din aur pur.
• Există în limba rusă două cuvinte care au căpătat, după mine, semnificații noi: "nicevo" (nimic) și "sila" (putere). Dostoievski a meditat primul asupra lor și în "Demonii" s-a înspăimântat de ce puteau ele să însemne pentru oameni, dacă Piotr Stefanovici Verhovenski ar fi ajuns la putere și Stavroghin (prințul Harry), stăpânul Rusiei. Nihilism!... Caracteristica sufletului uman e aspirația spre libertate, dar sensul vieții tot nu-i apare cu limpezime: da, libertate totală, dar ce să faci cu ea, dacă într-o zi tot trebuie să mori? Scriitorii ruși au numit asta "blestemata chestiune insolubilă". Și pe această incertitudine, pe această ispită a lui "nicevo" apare "sila" și îl prinde în arcane. Și atunci se supune și, ca să-și ascundă înfrângerea, îl acceptă pe "sila" cu fanatism, lăsându-se umilit și martirizat, umilind și martirizând la rândul lui pe alții și, dacă s-ar putea întreaga lume.
• Cuvintele des rostite de oameni: "viața nu mai avea pentru mine niciun rost", și care până atunci ți se păruseră incredibile (cum să nu mai aibă niciun rost? e suficient să privești cerul! îți spui fără să bănuiești în clipa aceea că cerul e invadat de speranțele tale secrete, de visurile tale fără nume) devin pentru tine o realitate brutală, în care ai vrea, ca și înainte, să nu crezi, dar îți dai seama că nu mai sunt gândite și rostite de alții, ci de tine, și că tot ceea ce vezi (chiar și cerul) e străin de tine, cum tot ceea ce credeai tu că reprezinți îți este străin. Iată boarea primăvăratecă și altădată dulce care pătrundea peste mine pe fereastra deschisă de la baie, nu-mi mai umfla pieptul și nu-mi mai invada inima și nu-mi mai făcea gândul să zboare fără hotar.
• Sunt lucruri care nu se spun și dacă am formula totul numai prin cuvinte, valoarea cuvintelor ar scădea.
• Ceea ce nu înțeleg unii... e că în epoca noastră tragicul nu mai e cu putință și că, astfel, tragedia e mai mare pentru că s-a degradat și, odată cu ea noi înșine. Tragicul e sublim prin definiție, dar în zilele noastre sublimul e eliminat. Tragedia mai mare care rezultă nu înseamnă că aduce un sublim mai mare, ci, în mod straniu dispare, deși există.
• În practicile yoghine se spune că starea de vid e superioară sentimentelor (chiar de fericire) care agită ființa umanoizilor. O fi la ei, la asiatici, care consideră fericirea drept cauză a suferinței, dar nu la noi, la europeni, care nu putem trăi fără să iubim și prin iubire să fim fericiți. Suferința care urmează n-o considerăm obligatorie și cu atât mai puțin drept consecință a fericirii.
• Omul e o speranță care nu se poate împlini.

Moromeții, vol. I

• - Adică cum ai tu în față un sat vechi, continuă Moromete parcă implorând, de ce spui tu că e vechi?!! Ce înseamnă asta vechi?! Noi avem loturile noastre cam de treizeci de ani, asta înseamnă la tine vechime? Văzuși tu că trecură sutele de ani peste noi și lumea se schimbă și numai noi rămăsesem în urmă la plugul de lemn? Unde văzuși tu sat vechi? Că pe vremea lui tata se treiera grâul cu caii și n-apucai eu să mă fac mare și apăru batoza de treierat și când erai tu copil veni și tractorul și secerătoarea și toate uneltele agricole care tu te lauzi că le-ai adus tu. Alea care le-ai adus tu nu zic că nu sunt, dar sunt ale tale și nu vreai sa mi le vinzi mie, să ar eu când cred eu de cuviință, nu să te las pe tine să-mi ari prost de-mi iese bolovanul într-o parte să te pui zece inși cu măciucile pe el și tot nu-l spargi. Agricultură de-asta în combinație o fi ea bună cui nu-i place să muncească, dar nu pentru mine, fiindcă eu văd că porumbul se îngălbenește sau grâul crește rar, repede pun caii la ham, pun plugul în căruță, mă duc la deal și-l întorc, semăn din nou sau semăn ce știu eu că îmi iese, și nu pierd nimic, dar cu tine pierd, fiindcă până stau eu la discuție cu tine, până te conving că am dreptate, în fine, până te miști tu, a trecut vremea! (dacă te miști, dacă îți convine să vii de la locul unde te afli până la terenul cu pricina, că te costă benzină și carburant!) Că ați înființat ici-colo colhozuri, și îndemnați lumea să facă la fel peste tot, păi da' crezi că eu nu m-am dus și n-am văzut? Ce vreai dumneata? Să nu mai am eu cai, să nu mai am eu pământ, să nu mai am eu cu ce-mi crește o oaie, o vacă, o pasăre sau un porc. De ce? Ce vezi tu rău în asta? Vreai să crești tu la colhoz? Păi niciodată n-o să ajungi tu să crești atâtea oi, atâtea vaci și atâtea păsări câte cresc eu dacă mă lași în pace să-mi văd liniștit de gospodăria mea. Poți dumneata să crești la ferma dumitale mii de vaci câte avea satu ăsta înainte de război? Vita dacă nu e a ta, ce-ți pasă ție de ea dacă moare, se îmbolnăvește sau nu mai face viței? Și atunci ce să mai vorbim, să ne mai răcim gura degeaba. Am fost la gospodăria ăstora din Balaci, continuă Moromete. Și ce credeți că am văzut? Vite neîngrijite, nutreț risipit, pui de găină care în loc să mănânce ce li se dă, se învățaseră cu carne și se ciuguleau unii pe alții pe spinare, aveau spinările pline de sânge, apucă-te și bagă în oală o pasăre ca asta!