Mircea Eliade

Citate de Mircea Eliade, de la Wikicitat
Salt la: navigare, căutare

Mircea Eliade a fost un scriitor, filozof și istoric al religiilor.

Gaudeamus[modificare]

  • "Tinerețea e ispitită de mediocritatea sentimentală și cerebrală, de iluzia unei fericiri comode."

Noaptea de Sânziene[modificare]

  • Destinul este acea parte din Timp în care Istoria își imprimă voința ei asupra noastră. De aceea trebuie să-i rezistăm, să fugim de el, să ne refugiem în Spectacol.
  • Pe Pământ omul e dator să trăiască numai viața. Moartea lui adevărată o va trăi în Cer. Dacă încearcă să trăiască moartea pe pământ, păcătuiește și se mistuiește în deznădejde. Și atunci, nici nu trăiește cu adevărat, nici nu moare. E ca un fel de strigoi.
  • A nu mai avea timp înseamnă a fi rezolvat toate problemele, a trăi într-un perfect echilibru.
  • Dacă nimic nu e real, dacă totul e o creație gratuită și absurdă, ca într-un mare vis, un joc iresponsabil repetându-se la infinit, existența noastră n-ar mai avea nici o semnificație și nici o valoare. Am fi definitiv pierduți.
  • După o anumită vârstă, toți oamenii au impresia că au naufragiat, că și-au ratat viața, că au trăit o viață idioată, absurdă - o viață care nu putea fi a lor, care nu putea fi decât viața altuia.. Pentru că avem o părere prea bună despre noi înșine și nu putem crede că dacă am fi trăit într-un adevăr viața noastră, ea ar fi putut fi atât de idioată.
  • Toți suntem nemuritori. Dar trebuie să murim întâi.
  • Dar ce poate însemna o iubire? Cât poate ea dura? Nimic nu durează în lumea asta; totul trece, totul se preface, totul moare ca să se nască din nou, altfel, în altă parte, cu alți oameni.
  • Suntem păcăliți; ni se spune că a mai trecut o jumătate de oră, sau că e șase - ca și cum asta ar avea vreo importanță. Important e faptul că Timpul nostru, așa zis al Vieții, e un Timp al Morții.

Oceanografie[modificare]

  • "De aceea spuneam la început că zonele cele mai puțin luminate se întâlnesc în însăși propria lor lumină"
  • "Nu sunt pierdute decât acele bătălii pe care nu le începi niciodată"
  • "Nu ești învins decât dacă refuzi lupta"
  • "Sunt epoci în care nu poți înainta decât mergând contra curentului"
  • "Nu pot cunoaște adevărata dragoste, decât depășind-o"
  • "Libertate înseamnă, înainte de toate, autonomie, certitudinea că ești bine înfipt în realitate, în viață, iar nu în spectre sau dogme"
  • "Dar libertatea nu înseamnă libertinaj, libertatea instinctelor oarbe, trăirea în hazard și în eventual"
  • "Miracolul morții nu constă în ceea ce sfârșește ea, ci în ceea ce începe"
  • "Mă gândesc însă la zădărnicia setei noastre de perfecțiune, de ascensiune - atâta timp cât există o moarte ale cărei legi nu le cunoaște nimeni"
  • "Moartea dă unor oameni o viață față de care existența lor pământească ajunge o simplă umbră"
  • "Mediocritatea e cu atât mai impresionantă cu cât o descoperi într-o structură ce se crede deasupra mediocrității"

Fragmentarium[modificare]

  • "Nu există boli, ci numai bolnavi."
  • "A face acte nesancționabile, nu înseamnă a fi liber."

Întoarcerea din rai[modificare]

  • "Nici un om nu decide în dragoste. Așa se petrece cu toată viața; numai întâmplarea alege, ea adună și desparte, mai ales în iubire, și aceasta e tragic, e inuman; că întâmplarea decide mai ales în iubire."
  • "Nici un alt om nu știe nimic despre dragostea altuia. Este întotdeauna un alt miracol sau un alt blestem - și fiecare om este destinat să și-l poarte singur, fără putință de evadare, fără nădejdea unei destăinuiri care să comunice cu adevărat substanța. Zadarnice sunt toate confesiunile în dragoste; chiar dacă e mărturisită, rămâne neînțeleasă celuilalt, fiecare o traduce prin experiența lui, și deci nimeni nu o poate judeca."
  • "Și pentru că niciodată nu putem întreba pe cel căruia i se cuvine întrebarea, ne adresăm oricui, la întâmplare, și poate chiar dragostea, chiar cunoașterea o alegem la întâmplare; sau poate ne aleg ele pe noi, cine știe?"
  • "Slăbiciunea noastră, a modernilor, e că în loc ca noi să gândim, gândurile ne gândesc pe noi."
  • "La ce folosesc toate ascensiunile, toate austeritățile, toate valorile spirituale din lume - dacă faci, prin cucerirea lor, să sufere un singur om?..."
  • "Numai moartea e absolută, numai ea îți va spune dacă ai făcut bine sau ai făcut rău, dacă te-ai înălțat cu adevărat, sau ai trăit o iluzorie ascensiune."
  • "Doamne, de ce nu pot comunica oamenii, de ce rămân întotdeauna închiși, încercuiți?"
  • "Am impresia că fiecare om își întâlnește moartea pe care și-a conceput-o."
  • "Poate toate problemele ne apar din cauza absențelor, a lucrurilor pe cari nu le avem și după care tânjim..."

Romanul adolescentului miop[modificare]

  • Pentru că am rămas singur, m-am hotărât să încep chiar azi "Romanul adolescentului miop"...M-am tulburat mult la început, pentru că nu știam cum să fie fata care va străbate sufletul adolescentului miop....Îmi merge tot mai rău, de la o vreme, cu școala. Singura nădejde a rămas romanul care va apare în vitrine la toamnă. Corigent tot voi rămâne, dar pentru cea din urmă oară. Profesorii se vor teme de mine,mă vor respecta și se vor împotrivi în cancelarie când Vanciu va hotărî să mă lase corigent la matematică și Faradopol la germană... Și apoi, romanul trebuie publiacat, înainte de toate, pentru promovarea mea în clasa a șaptea. Trebuie să fie o oglindă a sufletutlui meu, fără a fi un roman psihologic; pentru că nu-l vreau falsificat de analize.
  • Aș vrea să cuprind sufletul mansardei, pe care îl simt, care mi se apropie în singurătate numai mie.Atâția ani s-au scurs,cu tăceri, cu desfătări. Câte n-am visat eu din patul de lemn roșu... Nu trebuie să fiu trist dacă visurile au rămas vise, dacă eu n-am ajuns fermecător, dacă n-am cutreierat încă India, dacă nu s-a îndrăgostit nicio Marie Bashkirtseff de mine...Visez acum vise noi și dulci. Iar visele se strecoară în viața mea, și mie îmi par viață și altora le par vise.
  • Voiam să trec printre semeni neluat în seamă. Să fiu crezut un adolescent urât și plicticos,și, cu toate acestea să am cugetul și sufletul desprinse din atâncă. Să izbucnesc dintr-o dată, copleșind turma târâtorilor și uluind neputința celor care m-au cunoscut și m-au disprețuit. Să-i biciuiesc și să le necinstesc fețele și să mă desfăt simțindu-mi trupul gâlgâind de viață rodnică și creatoare....N-am vrut să-mi descopăr sufletul adolescenților livizi și melancolici. Mândria că port în mine o taină pe care n-o ghicește nimeni mi-ajungea.

Și gândul că voi înfricoșa cândva cetele oamenilor de carne mă îmbăta.Eu știam cine sunt. Și lucrul acesta îmi umplea sufletul cu o nemărginită încredere și mă silea să-mi încordez brațele ca pentru luptă. Cu atât mai mult, cu cât nimeni nu bănuia cine sunt și ce voi putea ajunge.

  • Am hotărât de multe ori să mă analizez până la capăt, să pătrund cât mai adânc în suflet. Dar n-am izbutit. Niciodată nu m-am putut concentra. Nu m-am putut gândi asupra mea însumi.De câte ori încercam să mă analizez, mă trezeam într-un întuneric desăvârșit. De unde să încep să mă caut? Unde aș putea fi eu însumi? Ce căutam eu? Sufletul meu.Unde? Și cum se putea recunoaște adevăratul meu suflet între miile de suflete pe care le purtam în mine? Gîndurile se risipeau. Mă deșteptam cugetând la alta lucruri. Începeam din nou, încăpățânat, închizând ochii, astupându-mi urechile, apăsând tâmplele. Același întuneric. Și nu întâlneam nicăieri nici o lumină, nici un sprijin. Cum să ajung la mine însumi? Cum să-mi cunosc eu sufletul și să viețuiesc întocmai după nevoile lui?....Am aflat un singur lucru pe care-l bănuiam însă de mult: că eul meu din ceasul acesta nu e aemenea celui din ceasul trecut și cu atât mai puțin celui din ziua trecută. Ceea ce m-a uluit....Dacă sufletul meu nu e unul, ci o infinitate, cum l-aș putea cunoaște pe cel adevărat?
  • Amintirile sunt icoanele timpului pierdut. Eu nu mi-am pierdut timpul. Am muncit. Muncă continuă, statornică, înflăcărată

de sfântul entuziasm al cunoașterii, străbătută de fiorul vieții interioare.

  • Faptul poate supăra pe moraliști. Dar există. Din pricini felurite, noi nu ne putem satisface nici senzualitatea, nici impulsul sentimental. Acestea se aștern straturi, straturi în suflet și așteaptă. Sau deviază în forme neașteptate, curioase. Sau se pervertesc, înfiorând.

Maitreyi[modificare]

  • Maitreyi mi s-a părut, atunci, mult mai frumoasă, în sari de culoarea ceaiului palid, cu papuci albi cusuți în argint, cu șalul asemenea cireșelor galbene, și buclele ei prea negre, ochii ei prea mari, buzele ei prea roșii creau parcă o viață mai puțin umană în acest trup înfășurat și totuși transparent, care trăia, s-ar fi spus, prin miracol, nu prin biologie. O priveam cu oarecare curiozitate, căci nu izbuteam să înțeleg ce taină ascunde făptura aceasta în mișcările ei moi, de mătase, în zâmbetul timid, preliminar de panică, și mai ales în glasul ei atât de schimbat în fiecare clipă, un glas care parcă ar fi descoperit atunci anumite sunete.
  • Eram cuprins de un sentiment ciudat: că trăiesc o existență de pionier, că munca mea de construcții ferate în junglă este mult mai eficace în India decât o duzină de cărți asupra ei, că lumea aceasta atât de veche și munca noastră laolaltă atât de nouă își așteaptă încă romancierul; căci altă Indie decât cea a reportagiilor de călătorie și a romanelor mi se dezvăluia mie atunci, printre triburi, alături de oameni cunoscuți până atunci numai etnologilor, alături de flora aceea otrăvită a Assamului, în ploaia continuă, în căldura umedă și amețitoare. Voiam să dau viață acestor locuri înecate în ferigi și liane, cu oamenii lor atât de crunți și inocenți...Cu cât mă afundam mai mult în sălbăticie, cu atât creștea în mine o neștiută demnitate și un nebănuit orgoliu. Eram bun și drept în junglă, mai corect și mai calm ca în orașe.
  • În acea zi am mâncat într-un han din apropiere de Ranaghat. Am mâncat orez cu carri și pește fiert, și am mâncat cu mâna, ca un indian, spre uimirea și încântarea celorlalți comeseni, care mă auziseră, de altfel, vorbind o elegantă bengali. Numai înfățișarea mea le dădea de gândit. Ghiceam că am o față descompusă, cu barbă crescută, cu părul strivit în timpul somnului, hainele murdare și mâinile negre. Începusem să mă uit, și să uit de mine, și aceasta îmi dădea și mai multă poftă la drum.
  • Lunile pe care le-am petrecut în Himalaya, într-un bungalow dintre Almora și Ranikhet sunt prea triste și prea senine pentru a le putea povesti, ca o urmare nefirească la dragostea și despărțirea mea de Maitreyi. Am ajuns aici după ce am fugit rând pe rând din Delhi, Simla, Naini-Tal, unde întâlneam prea mulți oameni și mai ales prea mulți albi. Mă temeam de oameni pentru că trebuia să le răspund la salut, să vorbesc lucruri fără nici o importanță, să-mi pierd timpul, și, astfel nu puteam rămâne atât de singur pe cât voiam eu. Singurătatea îmi era acum și mângâiere și hrană. Puțini moderni, cred, au cunoscut o solitudine mai aspră și mai deznădăjduită ca mine. Din octombrie până în februarie n-am văzut decât un sigur om: pe paznicul bungalowului. Numai el putea intra în camera mea de lemn, numai cu el vorbeam o dată sau de două ori pe zi, când îmi aducea mâncarea, sau îmi schimba urciorul cu apă. Petreceam tot timpul în pădure, căci vecinătățile Almorei cuprind cele mai frumoase păduri de pin pe care le are Himalaya și le cutreieram în lung și în lat, reluând necontenit același film interior al dragostei mele cu Maitreyi....
  • Caut ziua întreagă de lucru la birourile de pe chei. Promisiunea lui B.că-mi va găsi un post de traducător din franțuzește la Consulat, nu se realizează. Mai am vreo sută de rupii, deși multă lume îmi datorează aici bani. Harold se poartă foarte urât. I-am cerut să împartă camera cu mine, căci de la 15 ale lunii sunt nevoit să mă mut, și refuză pe un motiv stupid: că nu mai sunt creștin! Că nu poate dormi cu un idolatru! Adevărul este că știe de acum totul, știe că nu mai am bani, nici speranțe pentru o leafă mare. D-na Ribeiro, care îmi vede cămașa murdară, a uitat tot binele pe care i l-am făcut, cu toată sărăcia mea. De abia îmi dă un ceai, când mă duc să-l văd pe Harold. Nu mai am nimic de vândut. Am rămas cu vreo șase-șapte cămăși. Zi deprimantă; multe prea multe plictiseli.
  • Pe la începutul lui februarie a sosit, în plin miez de noapte, o necunoscută....Se numea Jenia Isaac, din Cape town, Africa de Sud, și se afla de câteva luni în India, cutrierând Himalaya în căutarea unei mânăstiri care s-o primească....Am întrebat-o așa, într-o doară, ce-a făcut-o să vină în India și ea se roșește puțin, apoi brusc:

- Vreau să găsesc absolutul!.... Mă ispitește un râs năprasnic. Simțul acesta al umorului reînviat deodată în fața răspunsului necunoscutei, mă întristează și mă nemulțumește. Credeam că nici o emoție și nici un ridicol nu mă mai poate impresiona.Credeam că am ajuns nesimțitor și proporțiile sau nuanțele nu mai îmi pot stimula atenția; treceam pe lângă ele cum ai trece pe lângă o piatră. Dar seriozitatea Jenei când a spus "Absolutul", m-a deșteptat deodată la o lume de farsă și inepție, de păcăleală și somn,de ridicol și dramă. Lumea în care viețuisem și eu atâta vreme.