„În cele mai multe din nuvelele sale, chiar în acele de tip realist, Delavrancea se reprezintă pe sine, narează împrejurări de-ale sale sau încarnează conflicte sufletești proprii. Fondul inspirației sale rămâne deci liric, deși mijloacele sunt adeseori acele ale analizei și ale observației obiective. Chiar când i se întâmplă să pună în picioare o figură cu totul deosebită de sine, el o face din punctul de vedere al valorificărilor personale. În Sultănica, în Zobie, în Milogul participarea înduioșată a scriitorului la soarta eroilor săi creează atmosfera lirică a narațiunii. În Domnul Vucea, meschinăria abuzivă a institutorului de altădată este resimțită din unghiul propriei copilării care a avut să sufere de pe urma ei. Poate o singură dată Delavrancea a ieșit din sine însuși, construindu-și povestirea din date exclusiv obiective, fără amestecul materialelor furnizate de sentimentul și aprecierea sa. În acel moment, Delavrancea și-a scris capodopera: nuvela Hagi-Tudose. Caracterul eroului este construit din dialogul personagiilor cari au de-a face cu el sau din vorbele și faptele sale. De la Alexandrul Lăpușneanul al lui C. Negruzzi nimeni nu mai aplicase cu aceeași consecvență norma impersonalității, dar spre deosebire de Negruzzi și, în acord cu noua estetică realistă, Delavrancea își vede personagiile în atitudini individualizate, pe care le descrie cu minuție (...).
Când cititorii se retrag și scena rămâne a fi stăpânită exclusiv de către Hagiu, povestitorul se întoarce în trecut pentru a ni-l prezenta pe erou în momentele tipice ale vieții sale, lucrând trăsături convergente, arătându-ni-l de pildă pe Hagiu cum reacționează față de nevoia de a se hrăni și de a se încălzi, cum rezolvă problema căsătoriei, cum se comportă în negoțul său, ce atitudine religioasă are“.
„Alexandru Odobescu a fost unul dintre cei mai de seamă scriitori și învățați români ai secolului al XIX-lea și una din figurile cele mai atrăgătoare ale generației lui. Intrând în viață cu oamenii de la 1848, el a primit din îndemnurile acelei vremi și a păstrat de-a lungul întregii lui activități, aspirația de a întemeia societatea românească pe baze noi și mai departe, un patriotism ardent, o mare iubire pentru tot ce a fost curat, drept și frumos în trecutul țării și o încredere nezguduită în viitorul ei. Înălțimea și puritatea iubirii sale de țară și de poporul ei îl alătură pe Odobescu de N. Bălcescu, de care îl leagă de altfel nu numai comunitatea idealurilor lor naționale și sociale, mai ales în anii tinereții, dar și o mulțime de alte aplecări intelectuale și artistice”.
„Nimeni nu va mai putea studia pe Eminescu, istoria și conexiunile fiecăreia din operele lui, geneza și ecourile lor în istoriografia și critica literară, fără să pornească de la ediția critică a lui Perpessicius.“
