Zoe Dumitrescu-Bușulenga

Citate de Zoe Dumitrescu-Bușulenga, de la Wikicitat
Jump to navigation Jump to search
  • Despre Barbu Ștefănescu Delavrancea:
„A vrut să îmbine istoria cu «eternul» omenesc. Și în acest scop nu se putea duce la altă școală mai frumoasă decât la aceea a lui Shakespeare, marele zugrav al istoriei și al veșnicelor patimi omenești, maestrul și modelul tuturor romanticilor. Ceea ce l-a prins și l-a interesat mai mult la Shakespeare a fost suflul tragic, semnificația generală a personajelor și adâncimea lor umană, unele procedee de compoziție. Delavrancea n-a lăsat însă nimic netrecut prin ființa sa creatoare; materialul parcurs a lăsat urme în el, dar el a reacționat cu totul personal și original și mai ales în spiritul culturii naționale, la impulsurile pe care drama shakesperiană i le-a sugerat.
Nu încape îndoială că nu poate fi vorba de influențe shakesperiene masive în paginile trilogiei. Tripticul istoric se desfășoară, în cea mai mare parte, conform adevărului istoric sau tradiției populare, care prelungește în rândurile posterității figuri și reputații consacrate, și conform specificului național care conferă evocărilor farmecul și pitorescul autohton, dar se simte în unele scene, în unele figură, câte o străfulgerare de model shakesperian, reminiscență a unei lecturi recente sau a unui contact mai vechi, dar predilect și deci prelungit al lui Delavrancea cu opera marelui englez. Așa cum spunea și Victor Eftimiu, ecourile se simt, mai puternice sau mai slabe în toate piesele trilogiei, în Apus de soare, ca și în Viforul și în Luceafărul.
Apus de soare, unde Ștefan apare tragic în apoteoză, dominând cu personalitatea lui copleșitoare scena și istoria, și strivind în consecință personajele celalalte, așa încât ele nu mai pot via dramatic, eroul e profund diferit de marile figuri istorice făurite de Shakespeare. Așa cum arată Ion Trivale, el nu e un Henric V aclamat de popor și lipsit de contradicții lăuntrice, nu e un Richard II dramatic din cauza slăbiciunii, nici un Cezar puternic, dar neuman și lipsit de măreție personală. Ștefan e marele domn prin voința unanimă a Moldovei, șeful de stat care a condus cu înțelepciune vreme de 47 de ani țara, eroul neînfricat și drept, autocratul care, dintr-o viziune superioară a necesităților țării, încearcă să-și prelungească voința după moarte. Dar trupul e șubred și nu mai ascultă, și tragedia domnului începe în momentul când el își dă seama că în lipsa persoanei lui fizice, voința lui uriașă nu va mai fi respectată. Măreția lui Ștefan e reală și completă; lui nu i se pot cunoaște slăbiciuni omenești. Până și dușmanii lui sunt siliți să-i recunoască măreția. Cine sunt dușmanii domnului? Sunt dușmanii voinței lui, trei boieri, care complotează împotriva ei: paharnicul Ulea, stolnicul Drăgan, jitnicerul Stavăr. Dar pentru că acea voință n-ar urmărit și nu vrea decât binele Moldovei, conspiratorii sunt odioși.
Pe boierii conspiratori din Apus de soare îi supără tocmai mărirea lui Ștefan. Paharnicul Ulea spune: «Bietul Domn! Mare a fost că de mărirea lui nu mai sufla nici un boier ...», iar într-un schimb de replici, în actul III, stolnicul Drăgan și jitnicerul Stavăr încerarcă și ei să afle cusururi domnului“.
  • Despre George Coșbuc:
„Intenția compunerii unor vaste lucrări epice inspirate din literatura populară l-a dus pe Coșbuc la realizarea doar a unor fragmente (deși remarcabile ca poeme de sine stătătoare), precum Nunta Zamfirei sau Moartea lui Fulger, înfățișând concepția de viață tradițională, moravurile pitorești ale unei lumi românești străvechi, în care granițele dintre mitic și istoric, dintre real și fabulos, dispăreau și basmul devenea dimensiune a vieții. Pe de altă parte, poetul țăran celebra istoria mai veche și mai nouă a neamului său în episoadele care-i păreau cele mai reprezentative, de la întemeierea țărilor române și până la războiul de indepedență din 1877. Iar poezia socială culminează cu strigătul făcut vers de Noi vrem pământ, concentrare a aspirațiilor seculare de dreptate națională și socială nutrite de țărănime și spuse cu vehemența celor ajunși la capătul puterilor și așteptărilor.
Calmă, obiectivă, solară, lirica erotică a lui Coșbuc vine din aceeași lume de sentimente puternice, trăite cu intensitate, a satului. Poetul o cunoaște bine: personajele i-au fost familiare încă din copilărie. Dragostea este deci atributul nedespărțit al tinereții, de aceea hârjoana, joaca ei, dă poeziei lui Coșbuc cea mai bogată substanță. Mișcările sufletului nu sunt prea multe, oamenii satului sunt adânci și simpli, gesturile lor tradițional previzibile, anecdotica nu prea variată. După trezirea unui anumit presentiment adolescentin al iubirii (La oglindă), începe căutarea. Fata îl caută pe flăcău, flăcăul aleargă după fată (Rea de plată, Supțirica din vecini, La pârâu, Scara etc.) și totul se petrece într-un adevăr, într-o luminozitate rară. O undă de senzualitate curată, învăluită în decență și glumă, respiră toată poezia de dragoste, al cărei eroi sunt frumoși și senini și simpli ca niște făpturi ale antichității clasice, ca niște păstori din opera lui Longos. Jocul dragostei este un fel de rit natural, îndeplinit cu o șăgalnică participare și rezervă de către fete și flăcăi. Și Coșbuc construiește în poezia lui fragmente ca de frize alexandrine, cu încântătoare basoreliefuri de viață țărănească. Și nimic nu e forțat, și nimic nu e schimbat. Selecția a operat bine, eficient, episoadele bucuriei în dragoste sunt rotunjite și pline.
Jocul iubirii are însă și clipele lui de umbră: mânii, certuri, reproșuri, obstacole, psihologice ori chiar sociale. Și dragoste învrăjbită e o pagină edificatoare pentru suferința iubirii, care însă se rezolvă în soarele reconcilierii. Uneori, sfârșitul sugerează culmea deznădejdii, ca în Cântectul fusului, structură poetică ce pare inspirată dintr-o veche specie a liricii europene, datând din Evul Mediu.“
Wikipedia
Wikipedia are un articol despre: