Mircea Iorgulescu

Citate de Mircea Iorgulescu, de la Wikicitat
Jump to navigation Jump to search

Mircea Iorgulescu (n. 1943) este un critic, istoric și eseist român.

  • Ocupația cea mai răspândită în lumea lui Caragiale e statul de vobă. Au, n-au treabă, acești oameni abia așteaptă un prilej ori un pretext să-nceapă «o discuțiune», de obicei una «foarte animată» și mai întotdeauna mai prelungită. De fapt, treaba lor nici nu este alta. Vorbitul este chiar viața lor.
  • Dar ei nu trăiesc pentru a vorbi; nu sunt mistuiți de patima oratoriei, deși le place să țină împleticite lungi discursuri. Nu au nici pasiunea dezbaterii publice sau a disputei amicale de idei și de opinii, cu toate că îi stăpânește o insațiabilă poftă de «conversație»; dar nu suportă să fie contraziși; nu sunt naturi colocviale. În general, de altfel, sunt complet lipsiți de pasiuni: se-nfierbântă ușor, însă renunță repede, învinși de o indolență grea, zguduită din când în când de tresăriri epileptice. Uneori, totuși, înscenează și imită pasiuni, conducându-se după modele abstracte, aduse la înțelegelea lor; suplinesc astfel absența caracterului printr-o aparență de temperament. Au, sub aspect social, numai deprinderi și ocupații. Deprinderile sunt aproape instinctive, adânc înrădăcinate, rezultatul unei istorii convertite în biologice; rămân aceleași de la o generație la alta, constituind o moștenire pe care nimic nu o poate spulbera. Ocupațiile, în schimb, sunt efemere și derizorii, reflectând neîncetatele metamorfoze impuse de adaptarea la actualitate; doar vorbitul e singura statornică și acaparantă.
  • Fiindcă ei vorbesc pentru a trăi; mai exact, pentru a se iluziona că trăiesc. Vorbitul nu este pentru ei nici mijloc, nici scop: este o formă de viață. Ei vorbesc așa cum peștii înoată și păsările zboară. A vorbi înseamnă în acestă lume a exista, iar vorbitul ține loc de orice. Este o activitate absorbantă, cu funcții complexe și întrepătrunse. Este și un drog, narcotizează, dar este și un înlocuitor perfect de existență în real: trăncănitul ca ultimul stadiu al mistificării trăitului. Și e, în același timp, și un surogat de mântuire: să vorbească e tot ce le-a mai rămas acestor oameni; e tot ce mai pot face.
  • Ei se exilează în limbuție.
  • Și vorbesc. Trăncănesc, Flecăresc, pălăvrăgesc, sporovăiesc, bat câmpii. Delirează. Strigă, spumegă, țipă, scrâșnesc, se văicăresc, bârfesc, amenință, apostrofează, ridiculizează, protestează, colportează, comentează, «tachinează». Vorbesc la nesfârșit, dezlănțuit, incoerent, dezarticulat, aberant, nebunește, fără să spună, cel mai adesea, nimic, dar mereu cu o energie inepuizabilă. Parcă sunt disperați; poate chiar sunt, fără s-o spună; tot nu le-ar folosi; preferă să ia totul în ușor, dar voioșia la care ajung are o anumită sinistritate. Sunt bolnavi de euforie. Ce s-ar întâmpla cu acești oameni dacă, rămânând așa cum sunt, ar fi constrânși la muțenie? Devenind brusc tăcută, probabil că lumea lui Caragiale s-ar sufoca, iar în absența grosului fum de cuvinte, în absența norilor de vorbe, ilarianta ei imagine ar căpăta, limpezindu-se, un atroce aspect apocaliptic. Și-ar pierde, în orice caz, până și ultima aparență de viață. De viață, nu de umanitate - pentru că este, în fond, o sublume; un conglomerat rezidual în continuă fermentație logoreică. O formațiune teratologică” (monstruoasă - n.n.) (...)
  • Din somnul ei logoreic lumea aceasta este uneori deșteptată prin semnale ce-i reamintesc oportun condiția și statutul. Când, în D-ale Carnavalului, Ipistatul îi arestează pe Pompon și pe Crăcănel, primul drept care li se suspendă acestora este dreptul de a vorbi. «Vorrrbă!» - scrâșnește omul stăpânirii către cei doi. Însoțită de ritualicele gesturi și atitudini brutale ce recomandă și definesc în lumea lui Caragiale pe cei prin care puterea se exprimă și acționează (la început Ipistatul «bate din picior și din mână, aspru», apoi devine «aspru rău de tot», sfârșind prin a fi «grozav de aspru»), interdicția de a se vorbi face vizibilă, pentru o clipă numai, existența a două realități îngemănate: alături de carnaval, alături de măști, alături de mascaradă, alături de trăncăneală se întrevede, fulgerător, secția. «Vorrbă!» - și totul încremenește. Timpul, chiar și cel dereglat al carnavalului, stă pe loc. Istoria, oricât de precară și de ridicolă, îngheață. Se trece într-un alt registru de existență, acum e vremea fără devenire a sergenților, executorii muți și prompți ai ordinelor date și ipistat: «- Haide! luați-i! la secție!». La berărie te duci, la secție ești dus; la berărie vorbești, la secție spui. Căci secția veghează și carnavalul, și berăria. Trăiete în umbra lui, îl instituie, îi urmărește desfășurarea, îl dirijează, îl întreține, îl încetinește sau îl accelerează, după necesități. Carnavalul nu este dublul secției, este anexa ei: ce se vede. O vitrină veselă și colorată. Ce se înscenează, ce se tolerează și ce se dorește să fie văzut. Cârciuma este luminată bine, se zărește de departe, ca un far, atrăgându-i pe «amici» cu o forță irezistibilă și îndrumându-le pașii; secția, în schimb, detestă transparența și preferă să lucreze pe-ntuneric și acoperit. Nici nu se știe prea bine unde se gășește, cu toate că nimeni nu-i ignoră existența. Dar oamenii eu sunt peste tot în lumea lui Caragiale, «zi și noapte la datorie», cum zice Pristanda, iar când e cazul, «răsar ca din pământ, și haide!».
Wikipedia
Wikipedia are un articol despre: