„Sultănica, deși bucată de debut, nu poartă stigmatele inerente. Maturitatea mijloacelor, mlădierea limbii muntenești, autenticitatea tablourilor și figurilor, surprind. Delavrancea nu descoperea o modalitate de expresie. El se regăsise. Lucrează acum febril. Adună fișe pentru o altă nuvelă, pregătește - abia întors în țară - material pentru un volum. După silueta grigoresciană a Sultănicăi, el schițează peisajul întunecat al mahalalei Vitanului, cartierele noroioase și triste din preajma grădinei Icoanei, amintind, în liniile desenului, peisajul de la Filantropia al lui Luchian. Senzația apăsătoare a unei realități vrăjmașe îl urmărește pe Zobie, în Iancu Moroi, în Milogul, cu unele accente de un verism crud. Sfârșitul crâncen al Colibei și al lui Miu, finalul atroce al sindrofiei din casa directorului din Ministerul Finanțelor, deziluziile de adolescent ale Bursierului, drama eredității, în Liniște, măștile grotești din Înainte de alegeri, noaptea de «palestre» din casa cinicului Candian și frumusețea întunecată a Sașei Malerian, agonia lui Hagi-Tudose, - figurile nuvelelor lui Delavrancea se vor decupate dintr-o lume a «paraziților», în mijlocul căreia se zbate sufletul încă viu, încă necorupt cu totul, al lui Iorgu Cosmin. Viziunea sumbră a epicii lui Delavrancea (la care se va adăuga cea hieratică, din tripticul dramatic) e profund realistă. Mesajul ei (concentrat în lapidarul final la «Paraziții») era răscolitor pentru epocă. El era deliberat, căci, încă înainte de a fi publicat primul său volum, Delavrancea spunea într-o scrisoare că intenționează să înființeze «documente vii din epoca noastră, care vor sluji istoricilor când vor încerca să facă tabloul societății de azi»“.
