Titu Maiorescu

Despre George Coșbuc

„Mai presus de toți stă incontestabil marele talent al poetului Coșbuc. Că s-a putut forma un asemenea poet în Transilvania (și relativ format, precum apare astăzi, ne-a venit el în 1890 de la Sibiu), este dovada cea mai sigură despre transmiterea și reînvierea mișcării literare în ceilaltă parte a românimii.

«Relativ format» zicem noi. Căci la deplina formare, la acea înălțime a manifestării artistice, la care se urcase Eminescu, nu a ajuns Coșbuc și nu credem că va ajunge vreodată. Coșbuc are prea puțină cultură generală, nu cunoaște destul nici istoria veche, nici societatea modernă, și cetirea pe apucate a traducerilor germane din limbi aziatice nu-i poate împlini lacuna. De aceea, cu toată magistrala stăpânire a limbei și cu toată minunata notă distinctivă a veseliei d.e. în Nunta Zamfirei, adeseori diformități, lungimi și repetiții, chiar în mult prețuita Moartea lui Fulger; de aceea și pericolul «clișeului». Se vede că-i lipsește varietatea cunoștințelor și acea neobosită și nemiloasă cizelare, care transfigurează pe cei pătrunși de sfințenia formei, precum a transfigurat pe Eminescu în epoca sa de maturitate“.

Despre Octavian Goga

„Poeziile d-lui Octavian Goga au avut darul să deștepte o deosebită luare-aminte a publicului român. Mai toate ziarele și revistele noastre le-au consacrat dări de seamă amănunțite, și unele din ele văd în apariția noului volum «evenimentul literar» al anului din urmă.

Efectul produs asupra marelui număr de cititori credem că provine mai întâi din forma frumoasă în care autorul a știut să exprime cuprinsul «patriotic» al multora din versurile sale. În adevăr, emoțiunile ce le simte și ce ni le transmite tânărul poet sunt izvorâte din viața națională a acelei părți a României în care s-a născut și în mijlocul căreia a trăit, din viața românilor transilvăneni în faza ei de astăzi, caracterizată prin lupta împotriva tendințelor de asuprire etnică predominatoare în statul lor.

Ce e drept, patriotismul, ca element de acțiune politică, nu este materie de artă, oricâte abateri s-au comis și se mai comit în contra unei regule așa de simple. Mai ales, cei ce n-au destul talent literar caută să-și acopere lipsa prin provocarea unor dispoziții sufletești foarte importante în alte priviri, dar nu în cele estetice.

Cu toate acestea, patriotismul este în inimile sincere, în afară de orice tendință politică, un simțământ adevărat și adânc, și întrucât este astfel, poate fi, în certe împrejurări, născător de poezie.

Și în asemenea împrejurări excepționale ne pare a se afla autorul nostru când, într-o parte a poeziilor sale, reprezintă și rezumă iubirea și ura, durerile și speranțele unui neam amenințat în existența sa.

«La noi sunt codri verzi de brad

Și câmpuri de mătasă;
La noi atâția fluturi sunt
Și-atâta jale-n casă;

Privighetori din alte țări
Vin doina să ne-asculte;
La noi sunt cântece și flori

Și lacrimi multe, multe.»

(...) Numeam mai sus «excepționale» împrejurările în cari patriotismul a devenit unul din izvoarele poeziei d-lui Goga și-l inspiră în modul cel mai firesc. Dovada stă în aducerea și descrierea unor figuri obișnuite din viața poporului, cari însă câștigă deodată - pe lângă valoare și menirea lor normală - o însemnătate, am putea zice o iluminare și strălucire extraordinară, ce nu se poate explica decât prin aprinderea luptei întru apărarea patrimoniului național.

Românul din regatul maghiar vede în preotul său nu numai un propovăduitor al religiei, ci mai ales un apostol al naționalității; în învățătorul și în învățătoarea sa («sfielnica, bălaia dăscăliță») pe stejarii cari îi păstrează comoara limbei și a istoriei românești ca o armă de apărare; în plugarul, cu tăria și hărnicia lui, în deosebire de târgovețul părtaș al unei administrații dușmane, o garanție a existenței sale etnice, în lăutarul și cântărețul de la sat, în opoziție cu cel înstrăinat din oraș, pe omul ce-i însuflețește și-i răspândește cântecele naționale. (...)

Dacă din testamentul lui Năsturel-Herescu, în puterea căruia suntem chemați a da astăzi premiul pe anul 1906, se constată că răposatul întru fericire fondator avea mai cu seamă «în vedere scrieri de pură literatură română, în proză și versuri, precum poeme, drame și comedii serioase - mai ales subiecte naționale - și orice alte opere de înaltă literatură», atunci Academia Română în cazul de față nu-și poate îndeplini mai bine datoria de a executa voința testatorului și misiunea de a încuraja literatura română decât acordând pentru acest an premiul Năsturel-Herescu volumului de poezii al d-lui Octavian Goga.“